Un compozitor genial – EUGEN DOGA. Uniunea Ziariştilor Profesionişti din Romania. 7.11.2020

Motto: 

„Prin muzică ne cunoaștem mai bine. Ea ne ține dorul mereu fierbinte. Ea mereu ne cheamă acasă. La mulți ani frumoasă crăiasă Românie! La mulți ani dragi români! Mi-e dor de voi. Mi-e dor de dor.” (Eugen Doga) 

Eugen Doga este un nume cu rezonanță aparte fiindcă pentru noi, cei din Vechea Românie, aparține unui frate basarabean cu inimă de român, geniu al neamului nostru. Întreaga sa viață și creație este ca o carte deschisă, o carte care grăiește de la sine despre uriașa personalitate a unuia dintre cei mai iubiți și prețuiți români. Și așa va rămâne în eternitate!

Românul Eugen Doga – cum altfel am putea să-l definim ca aparținător al neamului – este un autentic homo universalis, cunoscut prin creațiile sale muzicale de către milioane de pământeni, de la simpli cetățeni la șefi de stat (Ronald Reagan). Sursele inspirației sale și căutarea mereu înnoită a perfecțiunii artistice ne îndreptățesc să facem o astfel de afirmație. “Am învățat de la marele Enescu – se confesa acesta – să caut muzica pretutindeni, în folclor, în natură, fără prejudecățile snobilor. Degeaba râvnești să atingi înălțimile, să experimentezi o modernitate rece, dacă nu ai scris nici o piesă miniaturală, ca un diamant mai valoros, decât orice taluz zgomotos de zgură. Am descoperit că oamenii n-au uitat să viseze la muzică, să se bucure, să se vindece prin ea” (subl.ns.-n.n.).

N-a uitat să viseze străbătând un suiș dramatic din transnistreanul sat Mocra până la înălțimile consacrării universale. Dar nu a uitat niciodată că rădăcinile sale sunt din Ardeal și de la malul Dunării. Moldovenii din Transnistria sunt urmașii celor plecați în bejenie în secolul al XVIII-lea, în urma frecventelor războaie pustiitoare din acele timpuri, printre ei și un strămoș pe linie paternă. După mamă este din zona Dunării, de acolo de unde un păstor de turme de oi, pe nume Ion, într-o transhumanță de la fluviu la fluviu, adică de la Dunăre la Nistru, și-a ales un loc de iernat, din care nu a mai plecat, ba chiar și-a construit o căsuță prietenoasă, așezată lângă o cascadă frumoasă, acum devenită o adevărate așezare pitorească: Saharna. 

Fiecare capodoperă a maestrului Doga are povestea sa: fiindcă și-a dorit foarte mult în tinerețe un patefon, dorință ce l-a urmărit toată viața, obsesia a devenit sursă de inspirație  pentru „Gramofon“, considerat unul dintre cele mai populare valsuri ale secolului XX .

Dar nu este singura creație ascultată pe toate meridianele Globului, ei alăturându-i-se o altă perlă, celebrul vals „Gingaşa şi tandra mea fiară”, desemnat de către UNESCO drept cea de-a patra capodoperă muzicală a secolului XX. Iar noi ne bucurăm și ne simțim copleșiți ori de câte ori îi ascultăm muzica.

Eugen Doga este un mare autor de muzică de film, semnând coloana sonoră pentru numeroase pelicule. Paradoxal, Maestrul Doga, deși are la activ peste 200 de filme,  de la debutul său din anul 1967, printre care „Nunta la palat”, „Singur în fața dragostei”, „Zece ierni pe o vară”, „Explozie cu efect întârziat”, „Durata zilei”, „Casă pentru Serafim”, „Lăutarii”, „Șatra”, „Gingașa și tandra mea fiară”, „Patul lui Procust” , „Maria Mirabela”, declară că filmele de azi nu îi sunt pe plac, nici măcar muzica nu îl atrage, fiindcă nu mai este romantică, nu punctează starea sufletească a personajelor, nu are nici linie melodică, de fapt nici măcar o logică muzicală. Sunt simple combinații muzicale, după un algoritm mecanic, care nu are nimic de a face cu arta.

A avut parte de prieteni și maeștri care l-au inspirat, l-au încurajat și călăuzit spre performanțe de mare rafinament artistic în muzica de film, cum au fost poetul Grigore Vieru și regizorul Emil Loteanu.

A abordat diverse stiluri muzicale, de la muzica pentru balet, pană la creația vocală sau de cameră, care întregesc  astfel universul minunatei opere a maestrului Eugen Doga, din rândul căreia amintim:  „Luceafărul” – balet pe libretul lui Emil Loteanu, după poemul omonim aparținând lui Mihai Eminescu,  „Ochiul tău iubit” – ciclul vocal, alcătuit din șase romanțe, pe versuri de Mihai Eminescu. Critica de specialitate îl declară  „cel mai mare compozitor român în viață”.

Într-o perioadă în care, după 1989, în special în România, valorile simbol ale culturii naționale au fost supuse unui tir de critici sau de reconsiderări, Eugen Doga răspunde cu instrumentele imbatabile ale artei, oferind tezaurului muzical național „Dialogurile dragostei”, ciclu muzical, compus din peste 60 de creații bijuterii, inspirate de iubirea dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle, de poeziile nemuritoare ale celor doi tragici îndrăgostiți. 

Descifrând în stihurile Veronicăi Micle, un univers plin de dragoste, devotament, gelozie sau ură, care este tot pasiune dusă pe culmile disperării, Eugen Doga pune în valoare fațete ale relației complicate și triste dintre cei doi amanți ai durerii, cum nu a mai făcut-o nici unul dintre compozitorii români până la el.

Este admirabilă dorința muzicianului transformat în avocat din oficiu de a lumina chipul trist al Veronicăi Micle, de a șterge groaznicele acuze ce i-au fost aduse, pe nedrept, acestei muze ce l-a inspirat pe Eminescu. Talentul ei, versurile pline de trăire, de zbucium sufletesc o salvează pe vecie.

Eugen Doga, un adevărat zeu al muzicii, a adunat pe parcursul vieţii numeroase distincţii şi premii naţionale şi internaţionale, fiind înscris în lista celor 200 de personalităţi ale lumii. 

Maestrul Doga, în semn de recunoaștere a creațiilor sale, a primit și titlul de Cetățean de Onoare al Capitalei României, precum și acela de Cetățean de Onoare al Iașului. În anul Centenarului, 2018, în orașul Iași, locul iubirii dintre Veronica Micle și Mihai Eminescu, în cadrul unui eveniment cultural de excepție, a fost conferit marelui compozitor Eugen Doga „Premiul Național Negruzzi”. 

Un patriot curajos, a cărui demnitate și verticalitate este respectată oriunde, Eugen Doga afirma pe scena Teatrului Național din Craiova, în anul 2018:  ”Această sărbătoare a Centenarului Unirii nu este una calendaristică, ea este sărbătoarea neamului care trece în fiecare zi prin venele noastre”.

Oriunde se aud sunetele muzicii sale, oricine recunoaște imediat marca Eugen Doga. SUA îi acordă Medalia de Aur „Omul Mileniului”, de care s-au bucurat doar 100 de personalităţi ale lumii, iar Rusia îi acordă Ordinul ”Piotr I”, îl desemnează academician, membru titular al Academiei de Ştiinţe şi Arte „Petru cel Mare” din St. Petersburg.

Tanța Tănăsescu: Sunteți cunoscut în lumea întreagă ca unul dintre cei mai faimoși compozitori contemporani. Ce simțiți atunci când ascultați – nu de pe scenă sau de la pupitrul de dirijor de orchestră – ci la radio sau la televizor înregistrările creațiilor Dumneavoastră? Vibrațiile muzicii sunt aceleași ?

Eugen Doga: Aș vrea pentru început să mulțumesc ”criticii de specialitate” pentru înalta apreciere a personalității mele, dar să lăsăm acest lucru timpului. El este cel mai  corect arbitru. Îmi amintesc de un caz care mi s-a întâmplat când mă pregăteam pentru  a edita următorul CD. Întâmplător am dat de o piesă care mi-a plăcut enorm, dar nici cu gândul nu eram pe de aproape că este a mea. Chiar mă apucase și  regretul că eu nu am fost capabil să scriu așa. Ce frumos era să fi fost a mea, mă gândeam cu mâhnire, așa de bine era să lege programul! A fost publicat CD-ul fără această piesă. Dar ce surpriză mi-a venit când ascultam muzica scrisă mai de mult pentru un film care se chema ”Pollyanna”. Peste câteva timp răsună anume piesa cea pe care atât de mult o adoram. Vai, și asta este a mea?! Ce bucurie pe neașteptate, ce surpriză!  Dar deja nu mă impresiona așa ca atunci. Îmi amintise de povestea cu merele din grădina vecinului, care ni se părea mai dulci ca cele  ale noastre. La fel trec liniștit pe lângă Primărie unde la fiecare oră răsună din turnul clădirii semnalele din muzica Imnului orașului care-mi aparține. Pe mine puțin mă emoționează muzica care se cântă, pe mine mă deranjează chiar când muzica mea nu se cântă. De exemplu baletul ”Luceafărul” după poemul omonim  de M. Eminescu, ori ”Hora prieteniei” care au cântat-o la un festival 15 mii de cântăreți și dansatori în piața Marii Adunări  Naționale din Chișinău. După ce fac noi înregistrări de muzică, eu o ascult de mai multe ori, dar deseori rămân nemulțumit, ori chiar supărat, fiindcă rareori când ea este interpretată așa, cum am gândit-o. Când merg cu cineva în mașină și acela dorește să-mi facă plăcere, îmi pune muzica mea, eu rog să închidă  ”plăcerea” aceasta.

Puteți să compuneți atunci când starea de spirit nu vă este favorabilă ? Mai precis, cine vă inspiră: tristețea/melancolia sau euforia/bucuria sufletească ?

 Pentru a crea mie-mi trebuie sănătate, liniște și timp. Doamna creație nu prea cunoaște reguli, de aceea și nu se conduce de ele. Sigur, că în starea de bucurie, de lumină în suflet, de împliniri frumoase te umple energia interioară pozitivă, care mult timp  dormea liniștit și fără ca să o ceri se trezește, îți dă daltă de cioplit piatra pentru a face sculpturi,  pensula și vopselele pentru a scrie tablouri, lira, pentru a cânta lumea frumoasă, ori a se confrunta cu răul.  Dar și în momente grele, ori chiar tragice, energia negativă nu te lasă în pace.  Când mulți ani în urmă mi-a murit mama, Dumnezeu să o odihnească în pace, și din cauza drumurilor înzăpezite nu puteam să merg să o iau din spital, mă așez la pian și cu lacrimi în ochi, care prefăcându-se în negre semne muzicale, picau pe hârtia de note și alcătuiau un cântec-recviem pe versurile nu știu a cui și cum apărute la mine, de parcă erau pregătite pentru acest moment. Minune, pe care nu o pot înțelege până și azi. Se vede că peste toată mreaja neagră a  momentului lumina duhului mamei mele a ajuns la mine și-mi dirija degetele pe clapele pianului, îmi purta mâna, care așeza haotic notele. Peste câteva zile această lucrare cu mari simțiri și mari trăiri a interpretat-o talentata cântăreață Anastasia Lazariuc. Baletul ”Luceafărul” l-am scris în două luni și jumătate, fugind din spitalul de boli infecțioase, fiind grav bolnav din cauza unui virus asiatic de care m-am molipsit în Samarkand (Uzbekistan). Reiese că inspirația, creația, compoziția toate sunt de genul feminin. Dar femeia nu recunoaște obstacol și nici compromis pentru realizarea scopului. Așa că nu am mai aflat când și cum e mai bine să scrii. E taină care o ține un Cineva de sus.

 Cât de mult stăruiți asupra unei partituri noi? Cizelați compoziția cu minuțiozitatea unui bijutier sau o puneți pe note așa cum s-a ivit din prima clipă, ca pe un copil născut dintr-o mare iubire, căruia nu îi cauți defecte estetice?

 Ei, cu defectele eu mă strădui să le caut și să le adresez mie însumi. Dacă am timp. Dar rareori când am acest timp de a mă întoarce la lucrarea pe care am terminat-o. Și foarte bine, fiindcă deseori îmbunătățind lucrarea începi să și o strici. Nu degeaba în popor merge vorba despre apa neîncepută. Așa apare și muzica ca o apă neîncepută. Dacă începi să o mai deranjezi, ea se tulbură. Cu toate că uneori ni se cere și muzică tulburată. La valsul din filmul ”Mândra și tandra mea fiară” nu am avut timp măcar să răsfoiesc partitura. Mă uit azi la ea și mă mir, că paginile acestei partituri sunt aproape goale, dar sună foarte bine. Dacă mai aveam timp, eram să  o mai ”îmbunătățesc” lucrarea și nu sunt sigur că era să fi fost spre bine. Partitura muzicală e ca și veșmântul damelor, care doresc câte mai multe să le îmbrace, voind să arate mai frumos, mai bine. Dar iată că o sărăcuță vine cu niște straie modeste, simple și face furori. În partiturile muzicale, ca și în chipul unor dame, mai există încă și un ”vin încoace”, o energie interioară ascunsă. Se vede că în momentele critice în care am scris VALSUL a ieșit din ascunziș această energie cu un ”vin încoace”. Dacă am posibilitate de a reciti scrisul deja terminat, mai corectez greșelile ortografice muzicale, mai pun niște semne auxiliare referitoare la interpretare. Dar asta o fac acum, în ultima vreme, când capacitatea energetică este mai scăzută. La vârsta de 35-45 de ani scriam cu pixul pe curat fără rectificări sute de pagini. Comparația cu copilul nou născut mi s-a părut frumoasă. Fiecare lucrare nouă este un nou născut din firea ta, o ciocârlie, care se ridică spre bolțile cerești ca de acolo să cânte și să fie auzită de toată lumea. Ei, vise, vise!!

Cum vă imaginați chipul femeii perfecte: prototipul mamei, soției iubite sau al Veronicăi Micle ?

 Femeia perfectă, icoana mea a fost și rămâne pe veci chipul mamei. O, dacă aș avea și eu calitățile mamei! Ea vorbea mai mult în tăcere. În privirea mamei erau atâtea cuvinte, atâta dragoste, atâta dăruire de sine, atâta bunătate, dar uneori și reproșuri, că nici nu era nevoie de a mai spune ceva cu vocea. După privirile îndelungat pătrunzătoare ale mamei, rămânea în aer o singură frază scoasă din adâncurile sufletului ei cu dragoste îndurerată, rostită ca o rugăciune: ”Ei, dragul mamii”. Ea, la cei 30 de ani neîmpliniți, în floarea vieții, nu a avut noroc  să cunoască din plin dragostea din cauza timpurilor de robie sub regimul bolșevic în colhoz, deportărilor membrilor familiei, foametei, războiului și pierderii soțului, căzut pe câmp de război. Mi-a rămas în memorie chipul mamei mereu grăbită la lucru ori așezată în genunchi în fața icoanelor și cerând prin rugăciuni mila Domnului. Această stare psihologică probabil mi s-a transmis și mie, fiindcă mereu îmi vine să scriu ”Rugăciuni” și să încep ziua în fața icoanelor din Casa Mare. Prima dată am scris muzică în forme bisericești încă prin anii 60 pentru filmul ”Se caută un paznic”. Apoi am scris un RECVIEM pentru voce, cor și orchestră, o ”Rugăciune” pe versurile poetei I. Trifan. În momentul de față e scris și se interpretează  rugăciunea  pe versuri de Mihai  Eminescu ”Fecioara Maria”. Acest ”Ei, dragul mamii” mi-a rămas în memorie ca un refren pe viață. Ce durere îți vine când nu ai cui să-i spui ”mama”!. Toate femeile care mi-au căzut în viață, soția, fiica, sora trec ”testare” prin chipul mamii, ca prin microscop.

Având în vedere faptul că ați excelat în mai toate genurile artei muzicale, puteți totuși să ne dezvăluiți care dintre acestea vă sunt mai apropiate? Vă simțiți mai atras de vreun gen anume ?

 Genurile muzicale, ca și oricare lucru, te atrag dacă le cunoști. Mi se părea la început de carieră că mă voi ocupa mai mult de forme mici, cum e cântecul ori o piesă instrumentală de muzică ușoară. Dar cu timpul, când am început să scriu muzică pentru filme, am înțeles, că trebuie să cunosc toate genurile muzicale. Chiar după ce terminasem facultatea de compoziție la Conservator am continuat ”studenția”, am scris prima simfonie, un ciclu de coruri a cappella, cvartete, uverturi, cantate. Apoi și balete. Azi am scrise trei balete. Așadar, am avut fericita posibilitate de a experimenta muzică în diferite genuri. Și toate la care lucrez îmi plac și lucrez cu dragoste. Asta nu înseamnă, că trebuie să practici neapărat toate genurile muzicale . Mulți și-au ales un gen oarecare, alții trec de la unul la altul. Sunt și cazuri când se dezic de compoziție ca să nu să se compromită, devin buni teoreticieni. În ultimii ani aproape că nu colaborez cu cinematografiile și scriu muzică inspirată de poezia lui Mihai Eminescu și Veronica Micle. Două volume de arii și romanțe au fost și publicate, iar lucru nu s-a stopat. Lumea poetică a acestor mari îndrăgostiți poeți este de nesfârșit.

 Vă bucurați de o recunoaștere unanimă, valoarea artistică primind răsplata binemeritată peste tot unde muzica Dumneavoastră genială este admirată. Ce v-ați dori de la viață, în continuare ?

 Sănătate și mulți ani împliniți. Dar și noi prieteni de creație cum erau pentru mine până nu demult Grigore Vieru și Emil Loteanu. Tare mult le simt lipsa. Alții ca ei nu mai apar, cu regret.

 Dacă cineva s-ar încumeta să realizeze în secolul acesta o biografie romanțată a iubirii dintre Eminescu și Veronica Micle, v-ați încumeta să compuneți coloana sonoră ? De ce?

Toate cele peste 60 de lucrări de proporții pe versurile de Mihai Eminescu și Veronica Micle sunt filme imaginare pe care aștept ca cineva să încerce să le descifreze  și să le pună pe ecran. Ori măcar să le pună în scenă a căruiva teatru din România ori Chișinău. Cum era la Veronica Micle dragostea neîmplinită, probabil și visul meu de a vedea înscenate aceste lucrări va rămâne neîmplinit. Dacă să luăm numai ”Floare albastră” de M. Eminescu, este deja o parte însemnată pentru un spectacol integru! Și dacă cuiva îi va veni ideea să filmeze ceva din Eminescu ori Micle, sau despre dragostea lor, mai corect spus,  despre lumea lor poetică creată de ei înșine, cu plăcere m-aș apuca. De ce?, fiindcă mulți dintre noi trăiesc cu ”dragostea neîmplinită”, cu vise nerealizate, neîmpăcați cu orânduiala vieții cu care suntem nevoiți să ne împăcăm. Pe această scară lungă spre idealuri nu toți reușesc să urce, ceea ce duce la multe necazuri, dezamăgiri,  la multe realizări artistice cu trăiri încordate și grele. Eminescu și Micle sunt rezultatele presimțirilor, intuițiilor, pretrăirilor redate în genialul poem „Luceafărul” încă în momentul când autorul încă nici nu știa de Veronica Micle. 

Ce părere aveți despre compozitorii de muzică simfonică din zilele noastre ? Păstrează ei din tradiția muzicii clasice, sau în numele înnoirii se depărtează de marile teme sau subiecte de inspirație, abandonând mijloacele artistice anterioare ?

 Muzica nu este ceva rupt de la viața noastră cotidiană. În societate multă lume de mult timp a deviat de la normele armonioase ale familiei, statului, înțelegerii corecte a bunului și răului, a progresului și regresului și consecințele acestora. În epoca Renașterii muzica, la fel ca și pictura, era inspirată de chipuri biblice. Compozitorii acestei perioade scriau și cântau personajele sfinți, în lăcașe sfinte  bisericești, respectând strict anumite canoane tehnologice de compoziție, dar și cele tematice. Romanticii au ”coborât pe pământ” și au lăsat o moștenire muzicală imensă,  care e inspirată și adresată oamenilor din viața reală cu toate trăirile  și împrejurările acestora. Azi viața e mai complicată, mai variată, e tehnologizată, e computerizată, mai mult e cu intelect electronic.  Sunt multe curente tehnologice și în lumea compozitorilor care se întrec la folosirea combinațiilor sonore  cât mai sofisticate, care deseori nu le poți numi muzicale.  În ultima vreme televiziunile practică sonorități de felul acesta care-ți fac impresia că a stopat acul la gramofon și se repetă o scurtă frază zgomotoasă câte o jumătate de oră?!. Și unii regizori de filme încearcă să ceară de la compozitori muzică în felul acesta,  ca să fie mai moderni. Odată, zburând cu avionul, se apropie de mine un tânăr; se vede că era și el compozitor de ”muzică nouă”, mă întreabă dacă aparțin eu cumva direcției a patra de curent estetic muzical și dacă îl practic?. Nu știam ce să-i spun și am reușit numai să-i zic, că aparțin direcției corecte. Când eram student, un tânăr profesor de compoziție m-a ”îmbolnăvit” de muzica dodecafonică, nouă pe atunci la noi, bazată mai mult pe rațiune și tehnologii.  După ce profesorul meu la facultate mi-a aruncat în coridor lucrarea mea scrisă în acest stil, am înțeles pentru totdeauna, că melodia și armonia muzicii este acea care e pornită de la firescul naturii și interiorului uman. Azi eu nu prea bine cunosc starea lucrurilor în domeniul muzicii simfonice. Muzica simfonică se cântă foarte rar și mai mult numai cu ocazia congreselor compozitorilor, ori în programele seratelor de autor. Din simfoniile ascultate, scrise de compozitori talentați, sunt multe foarte interesante și emoționante lucrări. Talentul totuși răzbate oricărei sofisticări și duce la rezultate bune. În tabloul șase a baletului Luceafărul eu am folosit dodecafonia cu elemente tradiționale în scena cu Demiurgul și sună foarte bine o asemenea combinație de stiluri. În alte cazuri mi se pare că unii compozitori nu sunt în stare să găsească acea formulă energetică sub tehnologii supra-moderne ca să pună să miște emoțiile ascultătorului, să creeze imagini vii, impresionante. Și atunci ei caută să se ascundă, ca după buruieni, după combinații sonore cât mai ciudate, nu întotdeauna muzicale și ne propun muzică buruienoasă. Florile, sărmanele, se ofilesc de la așa muzică. Și totuși, eu cred că  toate curentele muzicale au dreptul la viață, fiindcă nu criticii ori ascultătorii decid soarta creației artistului, ci timpul. Să avem răbdare și să fim toleranți.   

 Dacă limba română ar fi o orchestră simfonică, cu zeci de instrumente, pe cine l-ați vedea în postura de dirijor ?

 Cred că cel mai bun dirijor pentru limba română, pentru limba maternă ar fi, deci și este, MAMA. Nu în zădar limba și se numește  ”maternă”. Și în mod deosebit în perioada celor  ”șapte ani de acasă” a copilului.

Iubirea de patrie, patriotismul, este un sentiment nobil, pe care orice om din lume îl nutrește, dar nu sunt multe voci de talia Dumneavoastră care să o afirme cu atâtea sinceritate și determinare. De ce oare unora le este rușine să susțină cu aceeași căldură acest sentiment ?

 Asta este o problemă de mare importanță. Începând de la grădinițe de copii și trecând prin școli și universități. Cuvintele ”patria; ”patriotism” apar în majoritatea cazurilor în mod declarativ, ceea ce nu prinde rădăcini.-”Să iubim patria, să fim patrioți, să muncim pentru patrie”, fără a explica ce însemnă aceste declarații putem auzi peste tot. Mulți înțeleg aceste cuvinte ca noțiune geografică imensă care are denumire și e populată de un anumit popor despre care puțin ce știe. Și gata. Ei nu se interesează, pe ei nu-i atrage, nu aud și nu savurează murmurul izvoarelor care se strecoară prin verzișuri în codri, nu ridică capul sus să vadă și să rămână mișcați de frumoasele șiraguri de cocoare pe fundalul cerului siniliu, cum stă pe un colț de munte căprioara mândră și se bucură de libertate și frumusețe ce o  înconjoară. Patria pentru mine este tot ce m-a făcut pe mine ca om, ca gânditor, ca și creator. Patria pentru mine este veștmântul spiritual care-l port în venele mele, în simțirile mele, în trăirile mele, în tot ce se cheamă dor și mă ține ca magnetul. Eu sunt născut în Transnistria, locuiesc în Basarabia, dar asta este prea puțin ca să pot spune, că aici mi se termină patria, Patria este nu numai ceia ce e scris în buletinul de identitate. Eu mă regăsesc și în Eminescu, și în Ștefan cel Mare, și în porțile și bisericile din lemn din Maramureș ori codrii Cosminului. Când nu de mult am  început să scriu muzica pentru  spectacolul ”Unirea cea Mare” la Teatrul de Operă din Craiova la Centenarul Unirii din 1918, am simțit în sinele meu multe celule energetice lăsate de strămoșii noștri care s-au trezit și au prins noua viață în cântecele și baladele scrise pentru acest spectacol, care merge mereu pe scena teatrului. Eu mă simțeam acasă, mă simțeam  în patrie. Acest spațiu cu râuri, munți și mare, cu aer deosebit de curat l-a adunat,  apărat și l-au lucrat  sute de generații până la noi și e mare păcat să te însărătăcești de bună voie și să te dezici de toate și de toți. La noi azi au apărut mulți doritori de a-și crea patrii, țărișoare cât de  mici nu ar fi ele, dar să fie acolo ei stăpâni, Și limbi inventează, fiindu-le lene să studieze măcar Abecedarul. Patria suntem noi, cei care vorbim, simțim, zâmbim, dansăm cu  chiote și strigături, mâncăm sarmale și mămăligă, cu dragoste și dor cântăm acest pământ, care nu are asemănare pe tot globul pământesc.

Jurnaliștii sunt vectorii de imagine care au pus în pagini de ziar sau revistă, în comentarii, în mass media audio-vizuală, ecouri ale succeselor obținute pe tărâm artistic de Dumneavoastră. Dacă ați fi jurnalist, în locul lor, ce ați putea spune, în câteva cuvinte despre artistul Eugen Doga?   

Este veșnic nemulțumit de sine, nemulțumit de trecerea timpului mai repede de cât el ar dori, de lumea trădătoare și mincinoasă, de corupți,  de hoți, care i-au furat și mormântul mamii acestuia. Este o persoană visătoare.  Este acel care confirmă ca să infirme, cel care infirmă ca să confirme. Este cel căruia îi plac oameni neserioși și care fac lucruri serioase și îi urăște pe cei care sunt plin de importanță și nu costă nici un ban în ziua de târg.

 Ce vă propuneți să realizați în viitorul imediat?

Să ies cât mai curând în scenă. Să-mi văd publicate cărțile cu note din ”Maria Mirabela„. aceea de proză ”Cine sunt eu,” caietul de piese pentru pian „Caiet de vară” și să continui scrierea „Dialogurilor”. Dar și să fiu sănătos.

 Ce mesaj de suflet și inimă adresați tuturor românilor care vă iubesc, stimează și deopotrivă vă admiră?

Să ne ținem de aceste fire de aur ca niște strune pe lira lui Orfeu, care ne leagă mii de ani și care trec prin firea și trupul nostru cu versul drag și scump, ne țin ca o etnie, ca un neam, ca un popor risipit geografic, dar nicidecum genetic. Vă mulțumesc mult pentru că-mi ascultați și-mi iubiți muzica. Prin muzică ne cunoaștem mai bine. Ea ne ține dorul mereu fierbinte. Ea mereu ne cheamă acasă. La mulți ani frumoasa crăiasă Românie. La mulți ani dragi români. Mi-e dor de voi. Mi-e dor de dor. 

Va mulțumesc, Maestre, pentru bunăvoința Dumneavoastră. Vă doresc și vă dorim ca Dumnezeu să vă binecuvânteze și să vă apere de rele în continuare pentru a spori faima neamului românesc!

                             Tanța Tănăsescu /UZPR

Uniunea Ziariştilor Profesionişti din Romania