Povestea compozitorului român care a creat una dintre capodoperele muzicale ale secolului al XX-lea. „Am ajuns la Chişinău cu picioarele goale şi fără bani“. Adevarul. 15.05.2017

Compozitorul Eugen Doga, unul dintre cei mai apreciaţi muzicieni ai secolului al XX-lea, a povestit pentru „Weekend Adevărul“ cum a ajuns să compună, cum vine muzica spre el şi cum o oferă celorlalţi. Şi, nu în ultimul rând, cum, pentru el, Mihai Eminescu şi Veronica Micle sunt un tot inseparabil.

Eugen Doga a uimit întreaga lume cu genialele sale compoziţii muzicale. Un vals scris de el pentru filmul „Gingaşa şi tandra mea fiară“, apărut în Rusia în 1978, a fost inclus de UNESCO în primele patru capodopere muzicale ale secolului al XX-lea. De altfel, numeroasele sale creaţii muzicale l-au transformat într-un compozitor exponenţial al secolului trecut.   

Născut la 1 martie 1937 în satul Mocra, Republica Moldova, Eugen Doga este o legendă vie în Republica Moldova şi în Rusia, fiind desemnat „artist al poporului“ şi membru titular al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. A reuşit să ducă muzica inspirată de poeziile româneşti pe patru continente. Baletul „Luceafărul“, inspirat din poemul eminescian cu acelaşi nume, a ajuns să fie jucat inclusiv pe scena renumitului Teatru „Balşoi“ din Moscova.  

 A realizat şi muzică de film: „Maria Mirabela“, „Lăutarii“ şi „Şatra“. Eugen Doga a compus inclusiv muzica pentru ceremoniile de deschidere a două ediţii ale Jocurilor Olimpice: Moscova (1980) şi Soci (2014). Cu toată această operă în spate, reputatul compozitor din Republica Moldova este puţin cunoscut publicului larg din România. Singurul album cu muzica lui Eugen Doga a fost lansat pe piaţa din România anul acesta pe 1 ianuarie. În luna mai, maestrul Eugen Doga va veni într-un turneu în România, cu „Dialogurile dragostei“, dialoguri muzicale create pe versurile lui Mihai Eminescu şi ale Veronicăi Micle. De altfel, în Republica Moldova, anul 2017, a fost declarat anul „Eugen Doga“.  

„Weekend Adevărul“: Sunteţi considerat unul dintre cei mai buni muzicieni ai secolului XX. Ce reprezintă acest statut pentru dumneavoastră?  

Eugen Doga: Muzica mea s-a cântat pe toate meridianele. Pe un singur continent nu a ajuns, Antarctica. S-a spus că sunt cel mai bun între 200, ba între 40, ba cel mai bun între patru. Dar, de fapt, cred că nu-i corectă nici una, nici alta. Fiindcă fiecare are locul lui în această viaţă sau în lume şi nu-i corect să-i pui pe toţi pe o scară: care-i primul şi care-i al doilea.  

Cum v-aţi apropiat de muzică?  

M-am născut în prima zi de primăvară a anului 1937, sub semnul soarelui. Am ajuns la Chişinău cu picioarele goale şi fără bani pentru a mă înscrie la o şcoală de muzică, despre care am auzit la un aparat de radio cu căşti, făcut de mine. Nu aveam o pregătire prelabilă, dar m-au acceptat. Nu credeam niciodată că voi fi artist. Dar aşa s-a întâmplat. Viaţa omului este un vis pe care omul încearcă să-l îndeplinească. Dar nu toţi reuşesc. Pentru că unii se mişcă, alţii stau şi meditează aşteaptând ca visul să vină singur în braţele lor. Nu aşa, dragii mei, asta nu se va întâmpla! Pentru a împlini vise, trebuie mişcare. Mai mult, visul trebuie modelat. Trebuie să ai neapărat cei 7 ani de acasă, fiindcă ăsta este fundamentul oricărei vieţi.   

Acolo se modelează omul pentru viitor. Eu cred că mai trebuie această insistenţă de a căuta, trebuie făcuţi paşi. Când te mişti, apar noi spaţii pentru care trebuie căutate alte mijloace de a le înţelege, de a le savura. Dacă nu mă ocupam de muzică, eram un inginer sau un lăcătuş care ar fi făcut aceleaşi piese toată viaţa. Nu mă vedeam toată viaţa cu ciocanul în mână. Eu aş fi făcut asta două zile, după care găseam altceva, o invenţie care făcea ceva mai nou. Am făcut studii la liceu, la conservator, apoi iarăşi la conservator. Eu am făcut şi compoziţie, şi canto, am făcut canto 40 de minute (râde) şi mi-au spus că vocea mea nu trebuie deranjată pentru că ea este ceva aparte. Şi la 28 de ani m-am  oprit şi abia atunci am înţeles că nu mai trebuie să învăţ, ci să mai şi scriu muzică. De atunci scriu întruna.   

Creaţia dumnveavoastră este vastă. De unde acest izvor de inspiraţie?  

Partiturile, în general, mi-au doborât mâinile. Au fost mii de partituri. Când încep să le fac o revizie, îmi dau seama că am doar o parte din ele, pentru că sunt împrăştiate. În perioada sovietică, erai obligat să predai aceste partituri organizaţiei care era statul, care-ţi plătea nişte bănuţi, dar în schimb, îţi lua sufletul. Naiba ştie de unde vine izvorul ăsta al inspiraţiei, dar de undeva vine. Dacă ar şti toată lumea de unde vine, ar merge toţi la izvorul ăsta şi ar seca repede. Lucrările simfonice ale multor colegi, pe care le ascult, îmi creează de multe ori impresia că le-a scris un singur autor. Se copiază unul pe altul. Eu nu ştiu dacă există cineva care să-mi pună două lucrări una lângă alta şi să spună că sunt la fel. Sunt cu miile, dar toate sunt diferite. Nu ştiu de unde vin. Dar zic: slavă Domnului că vin. Dacă aş avea timp să le scriu pe toate...   

„Când am ajuns la pensie, am ajuns la zero“  

Pentru a compune, aţi renunţat la o slujbă obişnuită, inclusiv la pensie. A fost un act de curaj în acea perioadă...  

Am făcut numai cinci ani de serviciu, pentru că am înţeles după Conservator că trebuie să creez. Am lucrat cinci ani la Ministerul Culturii, la editură şi am predat teoria şi compoziţia muzicii. Toate concomitent. Apoi, din 1971, am devenit artist liber. Am început să scriu abia la 30 de ani, întâmplător. Am terminat cu serviciul. Era foarte riscant, în timpul Uniunii Sovietice, să spui că nu munceşti undeva. Putea să te deporteze. Slavă Domnului, eu am fost scăpat de această nenorocire şi nu am mai lucrat niciodată, nu am fost angajat. De aceea, când am ajuns la pensie, am ajuns la zero. Nici pensie nu am. Trăiesc din dragostea statului pentru mine.

Totuşi, opera dumneavoastră a primit numeroase recunoaşteri din partea statului. Printre altele, aţi fost declarat artist al poporului în URSS.

De fapt, mă uit sceptic la aceste titluri şi fel de fel de însemne despre care nu ştiu ce să zic. Dar, sincer, cred că m-aş fi supărat puţin dacă nu le-aş fi avut. Mulţi dintre cei care aud că acestea vin din partea Uniunii Sovietice critică sau strâmbă din nas. Eu aş răspunde: „uite, de ce nu ai încercat atunci sau acum, în aceste condiţii democratice, să le obţii? Ia şi cucereşte ţara, convinge-i pe ascultători să vină să plătească bani în sală“. Eu mulţumesc soartei şi publicului care vine şi umple sălile, nu am avut încă probleme cu spectatorii.

Aţi scris în rusă şi în română. Cărei lumi aparţineţi, de fapt? 

Eu aparţin acestor două spaţii, românesc şi rusesc, şi de aceea nici nu mă dezic, că ar fi păcat mare. Cu ce sunt de vină cei din Siberia pentru asta? Ei sunt ascultători şi oameni muritori ca noi toţi, au aceeaşi inimă, aceleaşi sentimente. Nu au dreptate cei care umblă la stânga, la dreapta cu coatele. Eu, dimpotrivă, încerc să adun toată lumea. De fapt, toată muzica mea are această menire: de a uni aceste lumi, nu doar oameni. Aceste lumi care din păcate, sunt înstrăinate şi ar trebui aduse la un comun prin armonie şi înţelegere. 

Încerc să scriu şi româneşte, dar scriu şi ruseşte, pentru că este mai aproape, fiindcă nu am făcut şcoala românească. Păcat, dar aşa este. Dar am gândit româneşte, fiindcă atunci când am scris baletul „Luceafărul“, mi-am dat seama că muzica aceea care a apărut nu are nici în clin nici în mânecă cu satul meu,Mocra, nici cu Transnistria, nici cu Basarabia. Se extinde undeva în spaţiile al căror capăt nu ştiu unde se află. Abia pe la 20 de ani am început să vorbesc limba română, pentru că n-am făcut nicio clasă la şcoală în română. Vorbeam în alte limbi, din păcate.

„Aveam un păcat: umblam la fete“

Cu toate acestea, aţi realizat compoziţii nemuritoare, extrem de apreciate, inspirate de muzicalitatea poeziilor lui Eminescu. Cum s-a născut această legătură cu opera poetului român? Eu mă feream de „parteneriatul“ cu acest geniu. Stătea în rame aurite acolo, sus, pe pereţi, iar eu puteam să mă bag cu coatele? Ar fi fost obraznic din partea mea. Şi de aceea nici nu-mi venea în gând să scriu ceva pe versurile lui Eminescu şi chiar ale clasicilor ruşi. 

Eu luam şi scriam muzică pe versurile contemporanilor mei. Totuşi, aveam şi un păcat: umblam pe la fete. Şi, întâmplător, din cauza unei fete, care m-a invitat la ea acasă, am descoperit versurile lui Eminescu. Dânsa era fiica profesorului de limba română. Eu atunci nici nu vorbeam româneşte. Taică-săo mi-a dăruit o carte pe care era scris „M.Eminescu - Poezii“. Cartea aceasta o am şi acuma. O port peste tot cu mine. Cartea nu era mare, dar avea foi foarte multe, 800 de foi foarte fine. 

Am lăsat-o la început, fiindcă nu ştiam să citesc foarte bine în română. Iarăşi întâmplător, aflându-mă într-o cabană în Rusia, în casa de creaţie, m-a cuprins dorul de patrie, de pământul natal. Şi am luat cartea asta şi am scris un ciclu de romanţe pe versurile lui Eminescu. Eu nu-mi imaginez viaţa de creaţie fără această lume a lui Eminescu. Ea îmi este aproape şi îi pun pe aceeaşi treaptă pe Eminescu şi Veronica Micle, fiindcă, din păcate, sunt neglijaţi şi ăsta este un mare păcat pe care-l face societatea. Ceea ce m-a apropiat de aceste două personalităţi este această imensitate a lui Eminescu şi acel dor nemângâiat, cum îl numeşte Veronica. 

La Veronica Micle este o dragoste neîmplinită, fiindcă nu l-a avut total pe Eminescu. Această durere mă paşte şi pe mine şi de aceea m-am apropiat atât de mult de dragostea şi de creaţia ei. Nu este dragostea aia care se vinde la piaţă cu tralalauri de astea. Cei care îl critică pe Eminescu nu l-au simţit. Chiar dacă l-au citit, nu l-au simţit. Ori nu sunt capabili de a-l simţi. Trebuie să ai nişte celule care să vibreze pe muzica lui Eminescu şi a lui Micle. Majoritatea nu are aceste vibraţii. ;    

Baletul „Luceafărul“, pus pe scena de la Teatrul „Balşoi“ Universul eminescian v-a inspirat la crearea unei capodopere în lumea baletului. Cum s-a ajuns la „Luceafărul“, libretul care a fost pus în scenă la Teatrul „Balşoi“ din Moscova?

Eram în anul 1971, terminasem atunci lucrările la filmul „Lăutarii“. Am lucrat foarte bine la acest film, fiindcă am luat la San Sebastian (n.r. – în Spania) „Scoica de Argint“. Eram foarte bine plasaţi pe arena internaţională a cinematografiei în acea perioadă. M-am împrietenit cu Emil Loteanu. Un om de cultură extraordinar, un poet extraordinar. Era un român în adevăratul sens al cuvântului. El vorbea foarte bine româna, eu – stâlcit, dar simţirea nu m-a părăsit. „Hai să facem un balet!“, îmi zice. Mă gândem: „cum să fac un balet că nu am mai scris până atunci aşa ceva?“. Scrisesem „Chiriţa în provincie“, un musical care, din păcate, nu mai merge, deşi atunci a avut un mare succes. Mai erau nişte piese pe Alecsandri. Dar balet, nu. Şi ne-am apucat noi de acest libret, de a scrie balet. A venit regizorul, a venit apoi maestrul baletului şi m-au învăţat să scriu acel balet. 

Totuşi, am lăsat deoparte aceste partituri pe care le-am început şi au trecut 11 ani până să se întâmple ceva. În viaţă, foarte multe lucruri apar din întâmplare. Vine un dirijor tânăr din Sankt Petersburg, Samoilă. Se pregătea un program pentru un concert la Moscova. Fiecare republică trebuia să facă dare de seamă metropolei şi, în timpul ăsta, acest Samoilă, dirijorul, fiind curios, dă de partiturile pe care scria „Luceafărul“. La Moscova s-a decis să arătăm acest balet. Samoilă s-a pus pe capul meu şi, în două luni şi jumătate, am scris acest balet. 

Aveam forţă, nu ştiu de unde venea, că dormeam câte 15 minute pe zi. La 3 ziua, mă culcam şi la 3 şi 15 minute mă ridicam sănătos şi odihnit şi mă apucam iar de treabă. Săream de bucurie, plângeam şi dansam. Era ceva rar şi care nu se repetă de foarte multe ori. La Chişinău, acest balet a fost un mare succes. Apoi a fost arătat la „Balşoi“. A avut un mare succes. Apoi, la Kremlin, Kiev şi Minsk. Am primit şi un premiu de stat al URSS pentru acest balet.

Una dintre primele patru capodopere muzicale ale secolului al XX-lea, după UNESCO, vă aparţine. Mai precis, valsul din  „Gingaşa şi tandra mea fiară“. Cum s-a născut?

Timpul a făcut treaba asta. Şi munca. Nu m-am pregătit pentru ea. Nu m-am aşezat la masă şi am zis „hai să fac o capodoperă“. Eu doresc să fac totul până la capăt, profesionist, să depun toate resursele mele în fiecare creaţie pe care o scriu. Aşa a fost şi în acest caz. Cum am spus, în domeniul artistic, sunt sceptic în privinţa ierarhizărilor.

Aţi împlinit 80 de ani pe 1 martie. Spuneaţi că timpul este duşmanul dumneavoastră. De câte vieţi mai aveţi nevoie pentru a scrie tot ce v-aţi propus?

Am această problemă cu timpul. Mă apasă şi este din ce în ce mai puţin. Eram odată capabil să mă încadrez în toate programele, chiar dacă erau extraordinar de multe. Acum, din cauză că viaţa este foarte dezordonată, nu are tâlc. Sunt multe fleacuri care ne abat de la şosea, mergem numai prin buruieni. Tot timpul omului nu-i ajunge. Dacă are o dragoste, mai vrea încă una, dacă are o viaţă, mai vrea una, dacă are bani, vrea şi mai mulţi. Eu sunt un individ care şi-a scos toate aceste tâmpenii din doleanţe şi se bucură de ceea ce are. Am unde dormi, am unde face mâncare, am unde lucra. Ce-mi mai trebuie? Am soare. Sunt fericit când cineva vine la mine acasă. Eu sunt peste tot şi nicăieri, acesta este, cred, destinul artiştilor.

Aveţi un proiect legat tot de creaţia eminesciană. Despre ce este vorba?

Se numeşte „Dialogurile dragostei“, inspirat de versurile lui Mihai Eminescu şi ale Veronicăi Micle. De mult trebuia să fie lansat acest spectacol, fiindcă atunci când focul arde, trebuie să se facă pâinea. Dacă focul este lăsat prea mult, atunci el se domoleşte şi rămâne jăraticul. Lipseşte, desigur, un al doilea om, un dramaturg care mi-ar face un libret frumos. Am început ca operă. Mi-a scris un libret un domn de la Bucureşti, dar a scris altceva, nu ceea ce-mi doream eu. 

Pe mine mă interesează lumea acestor două personalităţi: Eminescu şi Micle. Am deja 54 de arii romantice pe versurile Veronicăi Micle şi pe ale lui Mihai Eminescu. Sper să fie operă, dar dacă nu va fi operă, nici musical, va fi un nu ştiu ce şi un nu ştiu cum. Cum era şi Eminescu. Dar este foarte greu de a răzbate pe scenă, fiindcă sunt iarăşi nişte stereotipuri, clişee care încurcă.  Chiar dacă nu mă vor dori, eu voi insista să pun în scenă acest „Dialogurile dragostei“, pentru că-mi place foarte mult această temă. 

  Cosmin Pătraşcu Zamfirache

Adevarul