In Memoriam Emil Loteanu. Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România. 6.10.2020

   Emil Loteanu, roman-basarabean, născut la 6 noiembrie 1936,  în satul Clocușna din județul Hotin, Regatul României Mari, regizorul filmelor “ O șatră urcă spre cer”, “ Lăutarii”, “ Ana Pavlova”, “ Dulcea și tandra mea fiară”, “ Luceafărul”, “ Poenile roșii” s.a.

Eugen Doga: ” Mi-l amintesc pe Emil Loteanu,  pe  când a  venit prin anii 50 de la Bucureşti,  elegant, cu o coafură pufoasă, ce flutura galeş de-asupra feţei lui. Cu fularul roşu peste umerii paltonului de piele, cu geanta tot de piele, care parcă se juca,  venind în urma lui, mergea victorios pe străzi mândru de sine, de li să făcea rău fetelor, ce i se nimereau în cale. Vorbea o limba română frumoasă, care pentru noi, ”prăpădiţii de sovietici”, era ca o descoperire a altei lumi. Nu o singură dată îi ascultasem poeziile recitate la diverse reuniuni. Emil Loteanu era de la începuturi  un mare poet romantic, un fantezist, un îndrăgostit şi un cutezător. 

Cunosc mulţi poeţi care se alimentează din imaginile terestre, iar alţii de la cele extraterestre, cosmice. Emil Loteanu în poeziile sale uneşte pământul cu lumea extraterestră (”m-am logodit cu cea mai îndepărtată stea”). El pictează cu pensule de veveriţă, dar în acelaşi timp bate cuie în stavila timpului ca s-o facă mai tare, mai puternică. Deseori îl vedeam în curtea studioului ”Moldova-film” unde începuse să filmeze cu succes filme documentare şi artistice. Câtă frumuseţe şi câtă inspiraţie a depus Emil în filmul său poetic ”Poienele roşii”! Acolo pentru prima dată a fost filmată Svetlana Toma, eroina celebrului film ”Şatra”. Şi în ”Poienele roşii”, dar şi în următoarele filme,  Loteanu s-a consacrat ca un poet, ca un romantic, ca un îndrăgostit de frumuseţea omului şi a naturii.  

Mie îmi lipseşte Loteanu… Un vulcan căruia i-au stopat ”erupţia” acei care se temeau de lava lui fierbinte, ca de torentul cel puternic şi a rămas așa, numai abia pe jumătate explorat… Dar ce jumătate!!! Să dea Domnul aşa ”jumătăţi” la mai mulţi!”

Citat din volumul în curs de apariție la editura UZPR: ”  Eugen Doga. Mergând după soare”

ELEGIA MAJORĂ
Vuiesc pădurile,
Vuiesc nebune,
Voi auziți?
Pădurile vuiesc!
Eu nu știam
Că fagii și gorunii
Au glas atât de viu
Și omenesc.

Cad ultimele –
Ultimele frunze,
De vifor nordic
Doborâte cad,
În frunzele aceste
Bat ascunse
Neînfricate inimi de soldat.

Cad frunzele pădurii de aramă,
Ci nu e presimțire-n glasul lor!
Voi auziți?
Acest din urmă freamăt
Răsună pătimaș
Și sfidător.

Ce mit naiv
E stingerea naturii,
Ce mit naiv
Și de minciună plin!
Stau nemișcat
În mijlocul pădurii
Și vouă –
Vouă, frunze,
Mă înclin.
Eu mă înclin adânc
Tăriei voastre,
Sonore frunze
De stejar și fag,
Aprinse frunze,
Nesupuse frunze
Ca un crâmpei învăpăiat
De steag.

Cad frunzele…
Acest din urmă vuiet
Este un recviem răscolitor
Pe care frunzele căzând
Îl suie
În amintirea dăinuirii lor.

Emil Loteanu

Iuliana Gorea Costin

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România