Eugen DOGA: „De multe ori se întâmplă că Moldova, un stat despre care multă lume nu ştie nici măcar unde se află, e identificată cu muzica mea, ori chiar cu numele meu.” Săptămîna. 16.07.2021

 Multă lume califică această perioadă de timp pe care o trăim acum drept una de revenire la normal. Cum considerați: este cumva posibilă revenirea la ceea ce a fost sau e mai degrabă o adaptare la o altă orchestrare a vieții noastre?
- Suntem deja obișnuiți să ne întoarcem la vremurile trecute. Noi tot timpul așteptăm ceva mai bine, ceva mai frumos, mai liniștit și începem să comparăm vremurile ori timpurile, ori pe noi înșine – cei de cândva cu cei de acum. Să nu ne facem iluzii: așa cum a fost n-o să mai fie. Noi am devenit alții, noi ne-am schimbat. Cu multe ne-am obișnuit, la multe ne-am adaptat. Firește că pandemia asta necruțătoare va trece și noi ne vom aminti de lucruri bune în acea perioadă. Când era să ședem acasă atâta timp ca acum, când era să scriu eu ceea ce am scris în timpul pandemiei? Paradoxal, dar așa e. Și în paradoxul acesta zbuciumat, și chiar tragic, venim la concluzia lui  Einstein –  că totul în viață este relativ.

Acum, cum Vă simțiți?

- Acum vreau să mă conving că mă simt bine.

Înainte de tulburările prin care am trecut cu toții și prin care încă mai trecem, trăiați o viață extrem de activă: cu invitații pe platouri și în săli de concert, cu participări în diverse proiecte, cu discuții… Veți continua în aceleași ritmuri sau ați fi pe cale să mai filtrați agenda zilelor?
- Cu agenda zilelor greu mă împac. Ea devine din ce în ce mai restrânsă, mai zgârcită chiar. Greu mă încadrez în limitele ei. Motive sunt multe. Unul, esențial, e că productivitatea a scăzut cu anii și lucrurile pe care le făceam cândva fluierând, azi ele încearcă să mă fluiere. Ori poate că eu am devenit mai lăcomos?! Și totuși, cu greu, dar îndrăznesc să mă opun acestor factori și ies pe scene cu programe mari din creațiile mele de cândva, care au rezistat timpului, cu unele noi și în special cu cele scrise pe versuri de Mihai Eminescu ori Veronica Micle, cu altele mai noi, cum ar fi „Imnul lui Alexandru Ioan Cuza” ori „Odă Europei”. Concertele le-am început vara aceasta pe scena Teatrului Național „I.L.Caragiale” din București, împreună cu marele actor Ion Caramitru. Până în toamnă, voi concerta la Vaslui, Brașov, Cluj-Napoca, în alte orașe mai mici din Ardeal. Mă bucură faptul că mă va însoți marele muzician și devotat prieten artistic Vitalie Advahov, pe scenă și în drum. Ritmul nu cred că îl voi schimba. Mai degrabă îl voi alterna. Voi merge undeva la o liniște și mă voi „scălda” în marea lumii poetice a lui Mihai Eminescu, cu ieșiri pe litoralul adriatic, unde voi încerca să mai prind cu urechea câte vreo taină din dialogurile dragostei din  lumea trăirilor lui Mihai Eminescu și ale Veronicăi Micle.

Îmi imaginez că, pentru Dumneavoastră, actul de creație,  viața artistică nu era doar aflarea în fața unui pian, în fața portativului, în fața  Era vorba de multe și foarte  aprinse  relații, discuții,  colaborări. Nu se putea scrie muzica pentru  un film de al lui Loteanu doar  după o simplă conversație telefonică cu cel care a fost Loteanu.  Cum se întîmplau toate aceste lucruri?
- Cu Loteanu aș putea spune că se forma o școală unde eu mereu eram elevul lui. El nu făcea cu mine lecții, ci cerea predarea lucrării gata. Eu eram nevoit să caut rezolvarea problemei fără probleme. Noi mulți ani la rând am locuit la același hotel al „Mosfilmului”, ne vedeam zilnic. Uneori, mergeam împreună la vreun spectacol, la ”Dom Kino”, mai apoi la el ori la mine acasă. Când mergeam la el, masa era plină de bucate gustoase, pregătite de el din produsele aduse special de la piață, unde negustorii deja îl cunoșteau și îl salutau. În asemenea situații, nu-mi amintesc să fi vorbit el despre lucrările pe care le executa la studio. Nu mă bătea la cap cu probleme. Și totuși, modul de viață, atitudinea  lui Emil Loteanu față de multe lucruri, și chiar cele de acasă, lăsau o amprentă puternică asupra căutării codului creației lui, codului pe care trebuia să-l găsesc pentru a aduce acele îmagini muzicale care ar putea completa  ecranul, cuvântul, jocul actorului, pe care le aștepta Loteanu. Noi făceam unul  și același lucru în filme ori în teatru, numai că, evident, cu mijloace diferite. Chiar în baletul „Luceafărul”, pentru care el a scris un libret genial. Mie-mi rămânea numai să descifrez muzica ascunsă în imaginile lui poetice, cineastice, pornite de la Eminescu, desigur.

Dintre marile suferințe pe care le trăim, plecarea oamenilor scumpi e, cred, una dintre cele mai greu de trăit. Să trăiești printre sau cu golurile pe care le lasă ei. Golul pe care l-a lăsat Loteanu, golul pe care l-a lăsat Vieru. Cum e să le ai lîngă tine? Sau unde sunt ele, aceste goluri: lîngă tine, în fața ta, în tine?
- E o mare nedreptate. Au plecat din viață cei mai apropiați oameni cu care eu am trăit, am visat, am creat. Și Loteanu, și Vieru, și Dabija, și Ion Popescu Gopo, și mulți regizori și poeți ruși, cum ar fi Samson Samsonov,Vasilii Panin ori poetul Andrei Dementiev. Eu permanent le simt lipsa. Dar și am înțeles că omul trăiește cu timpul, el este produsul timpului. Caut să găsesc pe cineva din noua generație, dar nu am găsit încă pe nimeni. Generația mea e mai conservativă, e mai clasică. Azi, mai mult se joacă cu formele în muzică, în arhitectură, sculptură, pictură, ceea ce se referă mai mult la exterior și se uită de lumea interioară a ascultătorului, vizitatorului de expoziții ori a locuitorului unui bloc locativ sofisticat, dar fără comodități elementare pentru el.

Un compozitor de talia Dumneavoastră unde se formează: acasă, la Chișinău, sau în întreg spațiul pe care l-ați tot lărgit prin efortul constant, prin sălile ridicate în picioare în Est și în Vest?
- Un artist, un Om se formează sub pieptul mamei, în burta celei care i-a dat viață. Dar mai este o condiție căreia eu așa și nu  i-am găsit răspuns. Mediul. Uitați-vă, așa și nu știu să explic, de ce  pe unul îl atrage  un mediu, pe altul mediul acesta nu-l aranjează și el se alătura altuia, care deseori  duce în nicăieri. Mie-mi plăcea lumea cutezătoare, visătoare, curioasă, necunoscută, romantică. Se vede că de aceea m-am și format încă în timpul studenției, datorită băieților cu care comunicam, între care locuiam la cămin. Noi eram pasionați de lectură; citeam uneori până dimineața. Ne interesa  arta plastică, cumpăram reproduceri din muzeele din Drezda, care se vindeau la noi la Chișinău, mergeam la concertele pe care le prezenta orchestra Filarmonicii pe gratis pentru studenții Conservatorului, organizam fel de fel de spectacole în Conservator, chiar compuneam așa-numite opere pe teme din viața studențească. Așa ne formam atunci. Voiam să influențăm lumea în bine, să fim donatorii spirituali ai acestei lumi. Azi, când mii de oameni care au plătit biletele se ridică în picioare și aplaudă, sunt ecourile vremilor de acumulare a energiei, a experienței, a viselor noastre din tinerețe. Viața trebuie formată, poate chiar, în linii generale, programată. Un muzician, un compozitor trebuie să cunoască creația poporului său, creație trecută prin secole, să o studieze, să o iubească, fiindcă și el este produsul folclorului, produs biologic cu toate istoriile și baladele neamului.
Zic unii: să se fi stabilit undeva, prin Moscova, ar fi  fost  mereu pe la televiziuni,  în marile săli de concert, ar fi avut colaborări  cu interpreți  de mare calibru, ar fi avut alți bani… Ei spun  adevăruri sau ei, totuși, nu vă cunosc atât de bine?
Eu am locuit și creat la Moscova zeci de ani. Am avut norocul de a cânta pe cele mai prestigioase scene ale Rusiei, cum ar fi Teatrul Mare, unde a fost jucat baletul „Luceafărul”, unde am cântat programe de  muzică de diferite genuri, Sala Ciaicovsky, Sala Conservatorului, Sala Rossia, Sala cu Coloane etc. La fel și la Sankt-Petersburg am cântat în cele mai mari și prestigioase săli de concerte, inclusiv în Sala Mare a Filarmonicii ”Dimitrii Șostakovici”. Mi-au cântat muzica mulți cântăreți de renume, dar niciodată nu făceam programele ținând cont de ei. Eu îi invitam numai atunci când vedeam că s-ar putea integra într-o lucrare sau alta, nu invers. A fost o mare onoare pentru mine când Jocurile Olimpice de la Moscova, anul 1980, s-au deschis și s-au încheiat cu muzica mea. Și mai mare bucurie mi-a adus deschiderea Jocurilor Olimpice „Soci 2014” cu muzica mea, fiind  înscenată  o secvență din romanul lui Lev Tolstoi „Război și pace”, în care a dansat Svetlana Zaharova, prima balerină a Teatrului Mare al Rusiei. Și televiziunile nu m-au uitat. La Moscova, dar și în alte orașe ale Uniunii Sovietice, am avut posibilitatea să scriu muzică pentru spectacole de teatru și pentru filme. Am fost solicitat la mai multe societăți de cultură, care manifestau  dragoste și respect pentru muzica mea. Păcat că la noi nu se știe nimic despre viața artiștilor noștri plecați mai departe de Nistru și Prut. Chiar dacă ceva se mai strecoară pe aici interesant, se evită. Uneori, din scenă, când am concerte la noi acasă, poți auzi: Artist al Poporului! Al cărui popor? Ordinul Republicii! Dar cele mai mari decorații din partea statului Român ori a Federației Ruse, unde sunt?! Ori chiar din partea Americii. Firește,  nu au nimic aceste însemne cu momentul acela în care se ridică sala  în picioare, dar nu mi-e prea plăcut să ascult reproșuri de genul: „Ce, nu vă plac decorațiile țării noastre?  Le ignorați?” Noi nu ne-am învățat să ne mândrim, să arătăm bine după cum merităm.  Că nu suntem chiar atât de săraci.

Ce se întîmplă cu muzica la Chișinău: ce prevalează – cultura sau proiectele de business?

– Nu prea ştiu ce se întâmplă în muzica profesionistă de la noi din republică. Din 1988, când la Congresul Compozitorilor Moldovei  am fost ales în mod unanim Președinte al Uniunii Compozitorilor,  m-am dezis, imediat după anunțarea rezultatelor votării, de acest mandat, fiindcă nu mă interesa o asemenea carieră,  propunând candidatura unui tânăr compozitor recent venit de la Moscova, care a și condus Uniunea nu un singur mandat. Ei, dacă nu doriți să fiți președinte al Uniunii Compozitorilor,  Vă alegem în calitate de Președinte de Onoare al Uniunii Compozitorilor, a propus cineva din Comisia electorală. Dar de atunci și până azi nu se interesează nimeni de  Președintele de Onoare. 33 de ani ! La acești ani, Hristos a și murit! Am aflat apoi că Președinte de Onoare este altă persoană. De ce nu?! Observ că din tinerii compozitori nu prea se aude de nimeni, din mai multe motive. Probabil că şi mass-media nu prea se interesează de muzica autohtonă. Mai bine să preia din muzică străină. În ultima vreme,  se practică la posturile de televiziune  niște bruiaje sonore oribile, care cândva acopereau vocile de la  posturile străine de radio. Eu le numesc „execuții japoneze”, care repetă, la câteva secunde, aceeași frază sonoră, care bate la cap mai tare ca toporul, te năucește și deja nu-ți mai este a informație, mite să  o mai citești. L-am întrebat odată pe directorul unei asemenea televiziuni despre această practică. El mi-a spus că ei nu au de unde plăti muzica, de aceea au ajuns într-o asemenea  situație. În viața cotidiană, predomină muzica amatoricească comercială, care găsește cale ușoară la toate posturile TV și Radio. Contra plată,firește. De  multe ori,  textele la acele muzici te fac să regreți că ești înzestrat cu auz. Nu mai vorbesc de așa-numita muzică cu umța-umța. A dispărut complet muzica lirică, melodioasă, baladele, doinele. S-a șters și caracteristica identitară a muzicii noastre, ceea ce ne deosebește în cultura muzicală din lume. Radio și televiziunile noastre nu au o politică orientată spre dezvoltarea și promovarea muzicii profesionale moldovenești. Slavă Domnului,  îi salvează folclorul, dar  și acela, pe alocuri, e atins de profanare. Nici  o artă nu are o cale mai directă  către sufletele oamenilor decât muzica. Dar sufletele acestea  nu admit falsuri.

Am fost mereu un pământ de care s-au ținut bine talentele, inclusiv cele legate de muzică. Ce se face acum cu aceste talente – avem acea școală de muzică în care li s-ar lumina creșterea sau le risipim în lecții de la care  așteptăm doar efecte contabile?

- Noi am avut o școală și o cultură muzicală foarte bune, datorită cărora au apărut nume mari ca  Bieșu, Munteanu, Cârciumaru, Bulicanu, clarinetistul Verbețky ori excepționalul pedagog de vioară  Galina Buiunovsky. Dar câte talente de calibru au plecat în lume și duc o viață artistică de mare succes! Îi poți vedea pe afișele de la Milano din Italia, Germania, SUA, chiar și în Japonia. Eu îmi amintesc de anii ”50-”60 ai sec. XX. Ce profesori erau pe atunci la noi! Ei nu cunoașteau prea bine limba rusă, dar cunoșteau excelent obiectele pe care le propuneau studenților. Chiar profesorul meu de compoziție, Solomon Lobel. Dumnealui  era de o cultură rafinată, citit, bine educat, un pedagog de la Dumnezeu. Spre mare  regret, la noi instituţiile  nu se interesează de tinerii specialiști,  nu manifestă interes să-i cunoască, de aceea nici nu-i apreciază,  nu-i susțin. Și ei pleacă în lumea mare, unde se bucură de succes, dar …în afara patriei. La concertele noastre, ”vârfurile” nu vin, ori se arată numai cât filmează camerele și dispar. Sunt ocupați! Cei care sunt în scenă nu mai au treabă, se joacă. Încă marele Karamzin scria: ”Ca să iubești, trebuie să cunoști”.Câte lucruri frumoase nu le cunosc șefii! Păcat.

Lucrările lui Eugen Doga au întotdeauna putere înălțătoare pentru  noi toți. Asculți Valsul în timp ce  dai cu degetul peste gaura din ciorapul rupt, îl asculți în ambuteiajul format la  multe mile de Chicago, îl asculți  recoltînd țelină în Irlanda – reintră în ființa ta stări pe care le simte lumea în cele mai  alese momente. Acesta e  punctul în care doriți să ajungă  muzica Dumneavoastră?
Eu mă străduiesc ca muzica pe care o scriu să ajungă la punctul culminant al simțirilor mele, să-mi placă mie, să fiu eu mulțumit de ceea ce am scris. Eu nu cochetez și nu ascund că-mi place când o Lume întreagă îmi ascultă cu plăcere muzica, când ea preia simțirile și  trăirile mele, ale poporului meu. Chiar dacă nu prea variată, dar o ascultă cu dragoste. De multe ori, se întâmplă că  Moldova ca stat, despre care multă lume nu ştie nici măcar unde se află, e identificată  cu muzica mea, ori chiar cu numele meu. E peste măsură, dar nu autorul aranjează situația. Regretabil este că Țara nu-și dă seama de ce dispune, pe cine are, pe cine îi conduce. Arta muzicală ar putea fi cea mai puternică valută, cea mai prețioasă ”marfă” pe arena internațională, nu numai damigenele cu vin, care merită laudă, dar nu numai de ele e vorba. Mai avem hrană și pentru suflet, unică, irepetabilă, inconfundabilă. Nouă ne propun să mergem să vedem concerte la Viena, în Italia –  bine interpretate, regizate, promovate, filmate cu mii de spectatori pe fundaluri istorice de care dispun. Ceea ce se face la noi pe scena Teatrului de Vară de echipa ”I Ticket” nu  este mai prejos, dar chiar cu mult mai bine decât la cei de acolo, din  Europa Veche. Ori spectacolul ”Unirea cea Mare”, montat la Craiova! Ce minune de spectacol, ce punere în scenă, ce nivel de artă! Nu ar putea fi prezent și pe afișele noastre aici, în Republică? Acolo avem  multă muzică de calitate. Poate că se va găsi cândva  ceva de acolo și în TOP-ul muzicii universale. Cine știe?!

Am urmărit concerte, spectacole date de mari orcheste în  palatele aurite ale Vienei sau pe fundalul  coloanelor Romei. Dumneavoastră, Domnule Doga, ce fundal ați alege de aici, din Moldova, pentru a completa un eventual concert, o seară a creației Dumneavoastră?

- Eu am mai vorbit despre asta. Noi nu avem palate aurite și coloane ca cele de la Roma, dar ceea ce avem este foarte drag și scump  pentru noi și foarte interesant pentru cei care ne vizitează țara. Eu am în vedere așa-numitul Orheiul Vechi, care, de fapt, este satul Butuceni, situat pe o stâncă a râului Răut. Eu aș face un concert în Piața Marii Adunări Naționale ori pe stadionul Dinamo cu mii de spectatori, fără restricții epidemiologice. Sper că va trece cândva și această năpastă. Cei despre care  vorbiţi arată ceea ce au făcut  strămoșii lor, noi am arăta ceea ce avem azi, ce ne este aproape de suflet azi, cu mijloacele artistice care nu au nevoie de suplimente arhitecturale și montări sofisticate ca să ajungă la sufletele ascultătorilor.
Muzica poate spune mai multe decât cuvântul, decât culoarea sau, totuși, nu depinde de instrumentul de lucru, ci de artist?

– Instrumentul este cel mai ascultător interlocutor, dacă i se transmite acea energie care îl pune în mișcare. E ca și combustibilul pentru o mașină. Îmi amintesc un caz încă din vremurile îndepărtate sovietice. La Moscova, pentru prima dată au fost aduse  numai două tablouri de pictură americană la muzeul Pușkin din Moscova. Era o minune atunci când Hrușciov a început să ridice cortina de fier între URSS și America. Eu am mers de câteva ori la muzeu și tot mă opream la unul din tablouri, care se numea VIRGILINISTA. Ore întregi mă ținea această pictură. Nici nu încercam să-mi explic ce mă ține. Și iată că o doamnă care era de serviciu în sală a observat că eu de atâtea ori stau ore întregi lângă tabloul acela și mă întreabă ce mă impresionează atât de tare la el, doar verginilista aceasta  e așezată atât de incomod, atât de incorect? Uite că acest ”corect” a fost depășit cu ”incorectul” duh, simțire, inspirație. Vedeți, îi zic eu doamnei, în această poziție ”incorectă” stă eroina  artistului acestui tablou sute de ani și nu obosește să  admire mii de iubitori de artă, printre  care sunt și eu.

Textele scrise, de cele mai multe ori, se termină cu un punct. Muzica?
Eu nu sufăr punctul. Aș prefera mai degrabă puncte-puncte. Punctul anulează perspectiva, închide ușile, coboară bariera, sau, cum s-ar zice azi, închide gura. Eu rareori când termin lucrările muzicale cu acordul hotărât. Numai atunci când aș zice, cum zicea Eminescu: „Și punctum!”. Numaidecât îi adaug un fir sonor  care dă posibilitate ascultătorului de a prelungi gândirea compozitorului. Fantezia  ascultătorului se urcă, ca păianjenul, pe acest fir până la punctul pe care îl simte el și poate respira cu ușurință și mulțumire de sine. Ascultătorul în asemenea cazuri devine și coautor, ceea ce îl face mulțumit,  iar  autorul muzicii devine   Azi, cu textele e o problemă aparte. Acolo poți pune punctul oriunde, că deseori nu ai ce strica. Cu regret. Ei, dar sunt și texte venite de la Dumnezeu. Atunci sunt fericiți toți – și autorii, și ascultătorii, și cititorii.

Interviu realizat de Constantin OLTEANU

Publicat în ”Săptămîna” din 16 iulie 2021

Săptămîna