Eugen DOGA, cel mai cunoscut basarabean în lume: „Trebuie să crezi în ceea ce faci şi să mergi cu încredere...”. FLUX. 7.03.2012

Săptămâna trecută, pe 1 martie, compozitorul Eugen Doga a împlinit 75 de ani şi noi ne alăturăm tuturor urărilor frumoase care i-au fost aduse cu această ocazie.

Fără îndoială, Eugen Doga este cel mai cunoscut basarabean în lume graţie muzicii pe care a scris-o şi pe care o mai poartă în suflet. Notorietatea pe plan mondial i-a adus-o muzica pentru filmul „Şatra” (în 1976 a primit Trofeul „Scoica de Aur” pentru muzica scrisă la acest film la festivalul San Sebastiano, Spania), dar şi celebrul vals din filmul „Tandra şi gingaşa mea fiară”, supranumit Cel mai frumos vals al secolului XX.

Anul trecut, la solicitarea revistei „Vip Magazin”, am realizat un interviu cu Eugen Doga, fragmente din care ulterior aveau să fie publicate într-un supliment al revistei.

Deci, la începutul primăverii trecute am profitat de prezenţa maestrului la Chişinău şi am petrecut şapte zile în casa lui Eugen Doga, vorbind despre muzică, filme, oameni, dragoste, politică, literatură...

În cele ce urmează vă propun câteva secvenţe din discuţia noastră care, din lipsă de spaţiu, nu au încăput în revistă, dar care, credem, merită atenţia dvs.

Eugen Doga este cel mai cunoscut compozitor de muzică pentru filme, a scris muzică pentru circa 200 de filme, dar şi pentru romanţe, cantate, piese instrumentale, simfonii, cântece de estradă etc. Şi, deşi tendinţele se mai schimbă, regizorii vin şi pleacă, preferinţele lor rămân constante, compozitorul fiind în continuare unul dintre cei mai abordaţi în Rusia.

 „Eu filmele le văd ca pe un stadion de antrenament pentru diferite competiţii: la alergat, la ridicat, la sărit... Este un antrenament în diferite genuri, pentru că îmi vine să scriu şi jazz, şi muzică bisericească, şi muzică corală, şi orchestrală, şi solo pentru pian, şi pentru vioară, şi pentru voce, şi pentru toată bucătăria. Asta îmi vine foarte bine, pentru că eu le pot practica şi când fac ceva, deja sunt pregătit, iar asta este o şcoală foarte bună, nemaivorbind de timp, pentru că eşti limitat în timp şi acolo n-ai cum să aştepţi şi să zici chestii de genul „aştept inspiraţia”. În genere, nu există cuvântul inspiraţie, este profesie. Ce înseamnă profesie? Capacitatea omului de a îndeplini sarcini: pui problema şi după aceea cauţi mijloacele, dacă le ai poţi să le aplici şi gata. Lasă în pace muza! Ocupă-te de muză ori de muzică, acestea sunt lucruri absolut independente, nu are nicio legătură una cu alta.

Fiecare film la care am lucrat este ceva aparte şi eu îl privesc ca pe cel mai îndrăgit film. În cazul filmului, eu am probleme puse în faţa mea de altcineva şi trebuie să primeşti această idee propusă atât de aproape, ca ea să devină o părticică a concepţiei tale, când stai în opoziţie, nu iese nici o treabă bună, cum se întâmplă şi cu politica noastră.

Eu cu Loteanu eram absolut diferiţi, şi ca temperament, şi concepţie: eu mai aşezat, el mai sărit, dar adunând una şi alta, veneam la un aliaj frumos, ceea ce lipsea la mine, eu luam de la el, undeva el lua de la mine, era un aliaj foarte bun, ceea ce se întâmplă mai rar şi cu foarte puţini oameni.

Dintre regizorii ruşi, am lucrat cu foarte mulţi, ultimul cu care am lucrat şi merită să fie numit este Govoruhin, am făcut două filme cu el.

O colaborare rodnică pentru mine ca şi compozitor a fost cu Samson Samsonov, cu care am scris muzică pentru opt filme, între care şi „Cămin pentru holtei”, „A opta minune a lumii”, „Cazino”. El comanda, ca de obicei, foarte multă muzică, care nu intra în film. Şi pe mine mă aranja foarte mult, pentru că apărea prilejul de a scrie muzică, atunci se scria cu orchestră şi de ce să nu folosesc acest lucru? Am scris multă muzică pentru filmele lui, pe care o folosesc în concerte. O colaborare foarte bună a fost şi pentru „Regina Margot”, care a avut 18 episoade, a fost primul serial rusesc şi eu am scris foarte multă muzică pentru acest film, care a fost, ulterior, publicată. „Adagio” şi „Rondo” le cânt în fiecare program de concert şi, de asemenea, le cântă foarte mulţi pianişti tineri. Eu îi numesc pe acei după care a rămas ceva, pentru că muzica nu este un covor de care să-ţi ştergi picioarele. Mulţi, din păcate, îi atribuie acest rol. Mie îmi plac regizorii după care a rămas ceva nu ca o cârpă, ci ca un covor de pus pe perete, cum se punea la noi în casa mare.

„Patul lui Procust”

În primul rând, denumirea este proastă, pentru roman merge, nu şi pentru film. Istoria cu acest film a început în felul următor: eu eram bolnav şi stăteam aici, la Chişinău. Era în 1994 şi m-am bucurat foarte mult că a apărut şansa să mă dezlănţui, pentru că la mine, acest iz moldovenesc zace şi nu este scos la iveală. Şi m-am folosit de această ocazie să fac ceea ce mie îmi place cel mai mult. M-ai întrebat mai înainte ce film mi-a plăcut cel mai mult, dacă mie îmi place încă nu înseamnă că este cel mai bun. Eu vorbesc despre procesul de lucru.

Ştiu că muzica pentru acest film este ascultată în multe birouri de ingineri, medici, pentru că pune în mişcare nu muşchii, dar creierul. Mie îmi place această oră şi ceva de muzică pe care am scris-o şi am fost bucuros că o pot pune pe disc, dar i-am schimbat denumirea, fireşte, i-am spus „Singurătate în doi”. Şi toţi mă întreabă: „Da ce-i asta?” Şi eu le răspund: „Singurătate în doi, tu şi ăla care mocneşte în tine”. Discul acesta a dispărut de pe rafturi la ruşi de parcă nici n-a fost. Pe discul acesta este toată muzica scrisă pentru filmul „Patul lui Procust”, dar, din păcate, nu toată a fost pusă în film, chiar cele mai reuşite bucăţi au fost înlocuite cu muzică franceză.

„Tandra şi gingaşa mea fiară” – valsul secolului XX

Tare originală şi istoria asta! Nu pot spune că am fost inspirat, inspiraţia este o minciună, dar nu una intenţionată.

La început de an, prin 1976, încă era în creştere succesul înregistrat de filmul „Şatra”, iar noi lucram cu Emil Loteanu la „Dramă la vânătoare” după Cehov, la „Mosfilm”. Era vorba de prima scenă, care trebuia să fie turnată vara, dar la noi încă era iarnă: se lucra la scenariu, căutam actori, natură, se ocupa Emil de alte probleme. Şi apare întrebarea: ce muzică va fi la această primă scenă, care era nunta Olecikăi Skvorţov? Mă gândesc eu că găsim noi ceva în fonotecă, caut, cotrobăiesc, întreb la radio şi nu găsesc nimic. Prin anii ’80 ai secolului XIX încă nu era tehnica de înregistrare, ea apare abia la sfârşitul anilor ’90, cu discurile de ceară.

Mă duc la Muzeul de Muzică „Glinka” şi nici acolo nu găsesc măcar instrumente care puteau fi folosite în saloanele boeme de atunci. Ce-mi rămâne? Îi spun lui Loteanu că n-am găsit nimic potrivit. Dar Loteanu nu era aşa, lui trebuia să-i spui imediat care e soluţia. „Voi scrie vals”, am trăsnit-o eu. După Straus să scrii vals era curată sinucidere. De ce vals? Pentru că la vremea aceea, în Rusia începea să fie la modă valsul. În Europa, valsul apăruse prin anii ’40, dar în Rusia mai târziu, ca la moldoveni, mintea cea de pe urmă. Ei, am spus-o şi gata, am uitat-o. Trece timpul, eu mă ocup de alte filme, că eram încărcat atunci, aveam şi câte şapte, opt filme pe an. Deci, mă ocup de alte lucruri şi pe la început de vară, într-o seară, pe 23, cu trăsnet de uşă vine Loteanu în camera hotelului care aparţinea studioului „Mosfilm”. Eu locuiam la o extremă, el la alta şi primul lucru pe care îl aud când uşa încă se deschide a fost „Valsul!” Eu: „Care vals?” Uitasem de el. Şi îmi cad atunci sub mână nişte însemnări, mă gândesc eu că ele mă scapă de Loteanu. Încep să mă bâlbâi, el nu se lasă, mă pune să-i cânt. Eu simt că însemnările pe care le am nu-i ceea ce trebuie, încep să mai improvizez şi văd că el se înfurie, îşi iese din sărite şi mă gândesc: „O să mă trăsnească”. Atunci iau o hârtie care era pe jos, îmi amintesc că era cu cerneală verde, se mai păstrează şi acum undeva prin cutiile mele şi cânt prima frază. Văd că se înviorează, a început să se agite şi m-a pus să improvizez până la capăt. Pe urmă a trăsnit de uşă şi a plecat. Mi-a spus că a doua zi la ora şase imprimăm cu orchestra şi corul, iar în a treia zi urma să începem filmările acestui vals. Credeţi că mai ţineam minte ce am improvizat? Îmi amintesc numai că atunci când cântam îmi ziceam în minte, în unele locuri, că pe urmă o să schimb. Când să mai schimb? A doua zi dimineaţă trebuia să le dau copiştilor notele, ca seara să fie toate gata. Am rămas singur, mă uit la partitură şi îmi pare foarte modestă, dar asta a fost.

Noi avem tendinţa să încărcăm lucrurile, dar uneori nu e nevoie. N-am avut atunci timp să schimb şi asta m-a scăpat. De atunci până astăzi n-am schimbat nici o notă în acel vals. A fost aşa cum am simţit-o. Seara îmi era frică, nici nu mai reţinusem ce pusesem eu acolo pe note, dar orchestra a cântat şi după ce a cântat, a început să bată cu arcuşurile, ceea ce se întâmplă foarte, foarte rar.

După ce am înregistrat valsul am primit multe complimente, se spunea că va intra în istorie. Eu nu credeam şi nu cred nici acum. N-a fost scopul meu să intre în istorie acest vals, important a fost procesul de lucru. Ţin la toate muzicile pe care le-am scris, eu le scriu cu dragoste.

Nu văd care este diferenţa între balet, operă, romanţă sau un cântec pentru copii. Scrierea lor presupune acelaşi efort, aceeaşi mare răspundere, căutare, pornire în neştiut.

Mie îmi place să rămân cu prima impresie. Rareori ascult de două ori aceeaşi muzică, nu citesc poezia până la capăt înainte să fac muzica, nu citesc de două ori cartea, nu privesc aceleaşi filme... mai mult ca atât, când scriu muzică, le spun cântăreţilor: „Voi grăbiţi-vă şi luaţi manuscrisele de la mine, pentru că eu le stric dacă mă întorc la ele”.

Principala condiţie cum să duci totul la reuşită este să eviţi orice neîncredere în sine, orice frică faţă de sine. Trebuie să crezi în ceea ce faci şi să mergi cu încredere, să nu te gândeşti la ceea ce ar spune cineva, dacă vor bate sau nu cu arcuşurile. Stai în sală şi nu în scenă şi nu te da mare artist, ascultă-te. Cel care te ascultă din sală nu te va minţi niciodată, îţi va spune adevărul.

Eu tot timpul stau în sală, cu toate că în timpul concertului niciodată nu m-am aflat în calitate de spectator, vezi ce contradicţie?”
Liliana POPUŞOI

FLUX