Maestro Eugen Doga - şi marea onoare avută pentru interviu! (II). Confluenţe literare. 12.10.2014

„La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu...” (Ioan I, cap I), apoi, pentru al alina pe om ce se află în continue treceri şi prigoniri pe pământ, în scopul de al împăca cu sine - Cuvântul s-a transformat în Muzică!  

„Primul lucru pe care l-a pus Dumnezeu la dispoziţia omului a fost naiul, prin care a vorbit cu lumea lui prin note muzicale, instrumentul având ecouri abisale! Posibil, de aceea primul om nici nu a înţeles... Avantajul muzicilor este că nu avem nevoie acum de traducere pentru înţelegere. În special azi când sunt atâtea mijloace tehnice, noi vorbim şi poate ne auzim chiar în Cosmos, dar nu ne putem înţelege... uneori. Muzica, în schimb, constituie acest suport spiritual care pătrunde direct în inima ascultătorului, este un avantaj curent foarte puternic pentru comunicare!” – maestro Eugen Doga  

„A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit’’... (Ioan 11)  

„Eu caut muzica ce nu se aude, la fel cum o ascultam pe mama care mai mult vorbea cu ochii. Te ţintea cu privirea şi putea privi minute întregi, fără să clipească. Din ochii ei veneau romane întregi, simfonii, trăsnete, descărcări electrice cereşti, mângâieri, dar şi dulci reproşuri. Aceasta este muzica!” -mărturiseşte Eugen Doga  

http://vimeo.com/101160330  

Maestro, anterior noi toţi aceia care am citit cu grija profană de a nu pierde vreun înţeles dintre rândurile dvs., plăcut surprinşi de dăruirea, talentul şi coloratura emotivă din scrisul dvs. ce se distinge astfel măestru, în ciuda faptului că aţi comentat despre îndeletnicirea de a scrie – „Eii, iluzii amatoriceşti!”.. Se observă, nu e întocmai aşa. De unde aveţi şi talent, cred că el poate fi „atras’’ şi către o altă latură creativă, nu numai spre muzică. Aşa după cum tot dvs. aţi spus că: altceva decât compoziţiile muzicale v-ar plictisi, căci Muzica este treaba dvs. strictă! Posibil, scrisul nu prea departe ar fi.. Vă rog, puteţi detalia!  

Maestro Eugen Doga: Sunt convins că talentul e de la Dumnezeu. De la EL cred că vine toată această energie, ce se implantează într-un cip de ordinul micronilor odată cu conceperea viitorului om şi care este o” substanţă” energetică de natură cosmică care se poate dezvolta în primul rând, se poate direcţiona, specializa, dezvălui, ori dimpotrivă, chiar din start, se poate ucide. Nu întâmplător există vorba, că Dumnezeu dă, însă trebuie să mai ştii şi să primeşti acest dar. Omul trăieşte o viaţă întreagă şi nici nu ştie ce zace în el. Având un copil, părinţilor de nu le-ar atrage atenţia ’apucăturile' acestui micuţ care, jucându-se alege un obiect, sau altul, doreşte să se joace într-un anumit fel şi nu aşa cum i se spune. Ori, poate sta pur şi simplu să” mediteze” liniştit într-un colţişor din foişorul de joacă, orientându-şi privirile la o jucărie şi nu la alta, despre care s-ar presupune de către un părinte că ar ’trebui’ să-l atragă mai mult. În copilaşi deja se dezvăluie substanţa de natură cosmică, din ei poate creşte sămânţa genetică ce la timp trebuie observată şi stimulată. Copilul se apucă curios de toate şi asta-i bine. Lăsaţi-l să se preocupe de toate, dacă prin joc ajunge să facă ceva concret şi” conştient”.  

http://tvri.tvr.ro/eugen-doga-omul-mileniului-joi-la-tvr_9537.html  

Adesea aceste” apucături” copilăreşti reprezintă semnele unor înclinaţii specifice, a ’vocaţiei’ în faşă, sau a unei alte dimensiuni a vieţii omeneşti. Ţine în mâna muzicuţa, chiar de zice doar 'la, la, la', pentru el e muzică, ori altfel, dacă nu doreşte muzică, nu-l chinui. Se pierde timpul fără niciun rost. Istoria omenirii cunoaşte multe personalităţi ce au avut manifestări de mici pentru diferite domenii şi chiar mai multe direcţii deodată: Leonardo da Vinci, Einstein, Borodin, Bernstein, fiecare cu direcţie sa de succes, însă au avut libertatea deciziei lor personale. Eu la un moment dat am simţit că trebuie să mă dezic de la mai multe 'apucături' ca să-mi sporesc forţele pentru muzică. Am apucat să mă văd trecând prin 'şcoala' politică, fiind deputat, administrator la minister, redactor la o editură, apoi pedagog, dar şi în vecinătate - interpret în orchestră, dirijor. Mai şi scriu.. nu numai acum, am poezii de taină aş spune. Am şi câteva picturi. M-am dezis de toate şi mi-am lăsat mie numai muzica şi scrisul.  

Va mulţumesc! Ne-ar interesa acum, precum acea curiozitate ce o suscită pe o alta, cum arată sau care vă este fondul dumneavoastră afectiv atunci când sunteţi dispus să compuneţi muzică?  

Maestro Eugen Doga: Afecţiunea mă” paşte” mereu, o am când scriu, atunci când compun muzică, sau chiar atunci când stau cu cineva la discuţie. Dar mereu mă preocupă ceva... căci, deseori încep să caut muzicalitatea, caut rădăcina sonoră a cuvântului cutare ori a frazei muzicale, şi atunci” anatomizez” gândul ori idea exprimată încă la început de expunere, dar instantaneu o asociez sunetelor aferente. Fac aceasta pentru a scăpa de asocieri comune, de stampe, de canoane, sau banalităţi. Fireşte, în măsura posibilă şi raţională fug de citate, încercând să caut propriile dezvăluiri şi conotaţii a situaţiei cutare ori a sensului abia cifrat.  

Impresionant! Poate fi explicabil pentru un om de factura dvs., atât de preocupat de muzică. Dacă ne-aţi înfăţişa tabloul comparativ aproximativ complet al fondalului afectiv, cam cum s-ar înfăţişa asemănările şi diferenţele dintre afectivitatea ce o aveţi legată de momentele în care scrieţi cu acelea în care compuneţi?  

Maestro Eugen Doga: Afectivul creşte progresiv odată cu măsura de realizare a proiectului, a dezvăluirii ideilor ce stăteau acolo undeva în mine ori din eter ca să-mi coboare. Câteva note mult aşteptate şi găsite în mod strălucit te aprind, îţi dublează forţele de creaţie, apoi îţi mai aduc încă o doză de dragoste şi nu te lasă deloc în pace, vrând a te stoarce până la capăt... Atunci tu nu ai cum să te împotriveşti... fiindcă îţi şi cam place asta.  

‚‚Muzica este o formă de comunicare universală.’’- domnul Eugen Doga  

Da, fără plăcere, chiar fără un pic de dragoste nu se face nimic bun. Eu îmi amintesc momentele scrierii baletului” Luceafărul”, compoziţie proprie după capodopera Ilustrului nostru poet - Mihai Eminescu. Mai mare fericire eu nu am mai trăit niciodată!! Cinci sute de pagini de partitură cu sute de mii de note le-am scris în două luni şi jumătate. Eu săream în sus de bucurie, dansam de unul singur, zâmbeam, plângeam... Toate acestea din cauza succesiunilor fericirilor ce mă cuprindeau pe măsura 'dezvăluirilor', sau din cauza torentului cela” din nu ştiu care şi nu ştiu de unde”, ce mă mişca continuu şi nu cerea odihnă deloc. Era destul să dorm câte 15 minute pe zi...!? Câtă plăcere apoi parcă nici că nu mi-ar face foiţele partiturilor terminate!  

Ele îmi fac impresia că m-am despuiat de haine grele, c-am aruncat din mine nişte pietre sau apăsări din piept. Când iau în mâini partiturile acestea şi le privesc, le văd ca pe nişte tablouri minunate, sau precum o mulţime de oameni dragi ce sunt toţi acolo în grup, ori separat. Privesc partitura ca o hartă a câmpului din lupta greu câştigată. Abia după mult timp observ dacă ceva lipseşte în tabloul acesta şi atunci încerc să-l restudiez, să-l completez. Hm, chiar şi atunci după această 'luptă' iarăşi mă flutur mândru cu foiţele de partituri.:) Se întâmplă, uneori, că mă aprinde un singur cuvânt din toată poezia pe care mi-o propune cineva pentru a scrie muzică. Am o lucrare vocal-simfonică în care am folosit numai titlul poemului prezentat ce era dintr-un singur cuvânt -” fericire”.  

Felicitări, Maestro! Dumneavoastră ce părere aveţi, care dintre toate artele lumii consideraţi că ar fi cea mai eficientă artterapie, dătătoare de pace sufletescă, linişte, împăcare cu sine, şi care poate împlini spiritual mai mult?  

Maestro Eugen Doga: Toate artele, ca şi toate medicamentele de altfel, toate florile, sau fetele oamenilor, toamnele târzii, ori primăverile timpuri, toate au specificul lor aparte. Se recomandă plimbări în natură unde se pot auzi ciripitul păsărilor, sau cum murmură izvoraşul, ori unde se poate vedea cum zboară de la o floare la alta albinile. Natura e cea mai desăvârşită artă, de unde vin şi propunerile. Să mai aspirăm aer proaspăt! Altul doreşte să stea în faţa unui tablou, care la momentul acela reprezintă cel mai potrivit 'om' de încredere căruia i se destăinuie; doar în faţa tabloului ori în faţa oricărui alt obiect, unii oameni, sufleteşte vorbind, se pot doar acolo ’dezbrăca’ de ceea ce-l apasă ca să-i iasă toate bolile cuibărite în el, ce-l presează, ori îl toacă din interior. Poate fi din cauza emoţiilor. Invers, se poate ca acest tablou îl alimentează cu energie nouă, aprinzând scânteiele amorţite în el care încă sunt pline de viaţă.  

Altul să ’vadă’ mai bine se izolează undeva, unde este linişte şi ascultând muzica preferată, cea pe care o dorea s-o audă şi care îl poartă prin toate labirinturile firii sale cu toleranţă, când cu furie, ori acele sonore îi pot atinge un punct din simţiri, asemenea chinezului cu acupunctura, şi-l duce virtual hăt, spre infinituri. Artele nu se pot compara între ele, fiecare fiind de sine stătătoare, creând o lume specifică sau aparte, originală şi completă. Dar în schimb, ele pot conlocui, ori să provoace inspiraţii pentru creaţie în alte genuri, sau în alte domenii. Ştim foarte bine suita extrem de frumoasă a compozitorului rus M.Musorgsky, ce a fost scrisă după o vizită a expoziţiei unui pictor. Ştiu multe cazuri, spre exemplu, de oamenii de ştiinţă lucrând pe muzica ce se cânta foarte încet la player-ul de pe masa de lucru.  

http://www.youtube.com/watch?v=wrf_gHKP6h8  

Medicii o folosesc şi ei în timpul operaţiilor. Cosmonauţii ascultă muzică pentru a se simţi ei cumva mai aproape de pământ, mai aproape de aceia dragi lor cu şi printre toate simţiri pământeşti. E drept, eu vizitez teatrele, vizionez o mulţime de filme, dar încărcătura lor ideologică şi amestecul între diferite genuri de arte, textele lor auzite mă abat de la un singur fir, ori sentiment pe care îl caut, îl aştept... şi, pe care găsindu-l, uneori, mi-l acoperă vocile străine de mine, ori mişcările şi dansurile puse aiurea. Muzica, după mine, e cea mai perfectă formă de expresie! În completarea ei cam rar găseşti ceva adecvat. Muzica e asemenea cu acea singulară şi unică imagine, cea mai dragă fiinţă, care te cucereşte şi, fiind de ea cuprins, te simţi fericit. Nişte bătăi puternice din timpani îi ridicau pe ostaşii lui Ştefan cel Mare la lupte. Şi le câştigau. De asemenea, oşteni cu voce puternică de ai lui Vlad Ţepeş, scoteau noaptea sunete stranii şi puternice menite de a speria marea oaste a lui Mahomed, ce şi aşa era terifiată de pustietate, foamete, ţepe şi atacuri neaşteptate. Orfeu cu fluierul său fermecător căuta s-o salveze pe Euridica din infern – acestea sunt exemple de ’sunete salvatoare’...! Of, dar cât de mult depind bătăile din timpane cu purtarea arcuşului pe strunele viorilor! Uneori asculţi o melodie foarte simplă, cunoscută de mult timp şi care nu a lăsat impresii deosebite. Şi, iată că auzită de altcineva, ce altfel se apucă şi o interpretează piesa de te pune să zbori, te face să încerci să cuprinzi lumea întreagă, să te îndrăgosteşti de tot şi de toate ce cuprind această lume reală, cât şi cea virtuală.  

Muzica este liantul de încântare sufletesc, răsuflare prelungă a gândurilor, inspiraţia (alimentarea) ideilor din izvorul nesecat şi cea mai solidă consolidare a spiritului. – v.m.  

-Cu alte cuvinte, aceste „iluzii” nu sunt întocmai astfel pentru dvs., ci împliniri depline! Credeţi dvs. cumva că, este mai bine să ai multe aşteptari de la viaţa proprie (sau de la alţii?), deoarece, ai putea spune că dacă sunt multe, poate că, tot multe împlineşti..? Ori, ca să fi un om de succes trebuie să ai doar un singur ţel, încercând cu stăruinţă să-l împlineşti pe acesta?  

Maestro Eugen Doga: Fără iluzii, fără miraje, fără speranţele îndreptate spre ceva important pentru viaţă ta, uneori chiar fiind ele prea departe de realitate, nu există mişcare înainte, nu există cuceriri spre cele mai înalte culmi, nu există creaţie. Nu este nici chiar dragoste. Călătorii în deşerturile Africii or din Cara-Cumului mergând zi şi noapte spre o punte în faţa lor , ce este de fapt nu altceva decât un miraj, ei conştient continuau calea până ce în sfârşit ajungeau la o oază. Iată mirajul prin care se scapă cu viaţă. Uitaţi-vă la această oază, visul de a ajunge la ea ajută să învingi toate obstacolele din cale. Dacă încercau să ocolească aceste miraje, erau să se prăpădească în nisipurile pustii şi necruţătoare. Mai este şi o vorba în popor: să nu te 'alungi după doi iepuri, că n-o să prinzi nici unul. Ei, şmecherii, unul fuge la stânga, iar altul la dreapta şi tu te pomeneşti la mijloc unde deja nu mai este alt iepure... :) Eu nu sunt vînător de iepuri şi de aceea mi-am ales o singură cale, m-am 'prins de una singură, ce cred că e vocaţia mea, de care chiar cu ea unica - greu mă descurc. Da, fireşte, trebuiesc avute multe aşteptări de la viaţă dintre care una să fie - ţinta, calea sau menirea deja avută în interior. Dar dacă aceste aşteptări stau ca nişte 'mămăi şi nu te mişti spre ele, aşa şi vor rămâne ceea ce mimai. Numai că tu nici Sfincs n-o să mai fii vreodată, căci este unul deja şi gata.  

http://www.youtube.com/watch?v=juNPdUw9FqE  

Lumea ce este în conştinţă de cauză afirmă că trio-ul profesional dintre dvs., Maestre, fiind compozitor, împreună cu un mare poet, Grigore Vieru, şi un regizor nu mai mic ca importanţă, Emil Loteanu, răposaţi din păcate... a fost un fenomen de amploare colosală în domeniul creaţiei..?! Dacă nu ar fi dificil, ne-aţi putea comenta varianta dvs.?

Maestro Eugen Doga: - Desigur. Să zic că într-un anumit timp pe Vieru, şi pe Loteanu îi cunoşteam de mai multă vreme. Le citeam poeziile, îi vedeam la diferite întâlniri şi la uniunile de creaţie, îi întâlneam chiar şi pe străzile Chişinăului. Îmi amintesc de Emil Loteanu, care venind prin anii 50 la Bucureşti cum era elegant, cu o coafură pufoasă, ce galeş se flutura deasupra feţei lui. Cu fularul roşu peste umerii paltonului de piele, cu geanta tot de piele, care se juca venind în urma lui, mergea victorios pe străzi mândru de sine, de li să făcea rău fetelor ce i se nimereau în cale. Vorbea o limba română frumoasă, care pentru noi, 'prăpădiţii de sovietici' :), era o descoperire a altei lumi. Nu o singură dată îi ascultasem poeziile recitate la aceste reuniuni. Încă de la început era proiectat în el pentru toată viaţa lui - Emil Loteanu: un mare poet romantic, un fantezist, un îndrăgostit şi un cutezător.  

Maestro, Eugen Doga, este inclus în lista celor 200 de personalităţi ale lumii! - Breaking News  

Cunosc mulţi poeţi care se alimentează din imaginile terestre, iar alţii de la cele extraterestre, cosmice. Emil Loteanu în poeziile sale uneşte pămîntul cu lumea extraterestră (”m-am logodit cu cea mai îndepărtată stea”). El pictează cu pensule de veveriţă, dar în acelaşi timp bate cuie în stavila timpului ca să-o facă mai tare, mai puternică. Eu deseori îl vedeam în curtea studioului ”Moldova-film” unde dânsul a început cu succes să filmeze filme documentare şi artistice. Câtă frumuseţe şi câtă inspiraţie a depus Emil în filmul său poetic ”Poienele roşii''! Acolo pentru prima dată a fost filmată Svetlana Toma, eroina celebrului film ”Şatra”. Şi aici, dar şi în următoarele filme Loteanu s-a consacrat ca un poet, ca un romantic, ca un îndrăgostit de frumuseţea omului şi a naturii.  

Pe Grigoge Vieru personal l-am cunoscut mai târziu. Dar, cântece pe versurile lui pentru copii scriam de mult. Auzeam numai că dumnealui scrie ceva important ba cu unul din compozitorii din Moldova, ba cu altul şi nici nu mă prea preocupa problema cunoaşterii acestui Vieru. Chiar un pic mă supăra această risipire a poetului. Spre deosebire de Loteanu, care era concentrat numai într-o direcţie în creaţia sa. Şi iată că în 1979 mergem împreună la Bucureşti pentru a începe lucrările la filmul ”Maria Mirabela” regizat de Ion Popescu Gopo, un mare om de cultură şi un mare regizor. Pe ambii ne-a ales dumnealui pentru acest proiect fiindcă suntem basarabeni, cunoaştem rusă şi ne va veni mai uşor a lucra cu ruşii de la Moscova. Era să fie o colaborare româno-rusă-sovietică la acest film combinat.  

’Muzica e cea mai perfectă formă de expresie!’ – compozitorul Eugen Doga  

Atunci pentru prima dată au fost într-un cadru eroii jucaţi de actori şi cei desenaţi de pictori. Vieru, sărmanul, cel care era obişnuit să lucreze liber, pentru prima dată s-a ciocnit de problema limitelor, a condiţiilor legate de timp, a caracterului impus de scenariu, de ritmul de lucru şi multe alte despre care el nici nu bănuia că există. Eu am păstrat o mulţime de schiţe făcute de Vieru atunci pentru acest film. El de obicei scria repede şi foarte rar când mai făcea variante. Noi petreceam ore întregi la pian în doi, ori cu Gopo până ce era să fi găsit varianta cuvenită. Îmi mai amintesc de cele zeci de probe pentru începutul cântecului principal al filmului ”Maria Mirabela” până într-o dimineaţă când vine bucuros Vieru cu frumoasa sa metaforă - ”sub cerul că umbrela...”. Melodia singură a mers ca pe sine de tren accelerat apoi, care ne-a bucurat pe noi şi care i-a venit pe plac şi lui Popescu Gopo. Era un mare poet Vieru. Şi un mare român.  

''Ce în mare se varsă/ Cale întoarsă nu are./ Apropiatu-m-am de cântec,/ Ţara fiind departe” – Grigore Vieru  

Pe versurile lui am scris foarte multe cântece care au avut şi mai au şi azi succes la cântăreţi şi la public. Cu el am lucat şi la o cantată pentru cor de copii şi orchestră simfonică, care a fost cântată şi în România la Iaşi în vara aceasta. Vieru şi Loteanu mi-au fost sursă de creaţie, de simţ artistic, artizanism pe încercări serioase. Cu ei am trecut traseele necunoscute atunci de mine în ale creaţiei, asemenea lui Columb ori Maghelan în drumurile lor pe mări către ţinuturile ulterior descoperite. Am ajuns şi eu de a scrie muzică la capodopera poetică ”Luceafărul” de Eminescu, după libretul lui Loteanu, ori un cântec-recviem la moartea mamei de Vieru... A fost o încercare spirituală puternică, care putea să aibă loc numai pornită de la marele talente, sau de la marile forţe creative artistice după cum erau aceşti doi trimişi al Domnului în calea mea, dar şi pentru toată cultura românească şi cea universală.  

https://www.youtube.com/watch?v=tNVWgV-lCl0  

Eu mereu le simt lipsa...... mie mereu nu-mi ajunge tăcerea lui Vieru, pe care o ascundea acolo în adânc, în comoara lui spirituală, energia cea cosmică, care se prefăcea în bijutării poetice. Mie îmi lipseşte Loteanu.... -Un vulcan căruia i-au stopat 'erupţia' acei care se temeau de lava lui fierbinte, ca de torentul cel puternic care aşa şi a rămas numai abia pe jumătate a fost explorat... Dar ce jumătate!!! Să dea Domnul aşa ”jumătăţi” la mai mulţi!  

„Cântec pentru tine  

În mine iarăşi dorul se aciuă/Te chem să vii, tu, cea, în care cred,/Frumoasă ca un revărsat de ziuă/Şi blândă ca o inimă de ied./  

În numele dumbrăvilor pletoase,/Ce-ţi scutură flori de tei în păr,/Eu zmulg azi vălul vorbelor frumoase/Şi muşc adânc din crudul adevăr.” – de Emil Loteanu  

Cu plecarea lui a dispărut şi filmul poetic romantic. De atunci nu mai scriu nici eu muzica care mi-a creat cândva o anume carieră, m-a făcut cunoscut şi solicitat pe tot globul pământesc. Din acest triunghi creativ, a rămas doar o singură - bară - în care s-a strămutat pentru totdeauna memoria anilor petrecuţi împreună. În mine s-au adunat sclipirile astrale ce le-am cules de la aceşti mari artişti şi le-am împletit împrerună într-o cunună de diamante, pe care noi am pus-o pe capul neamului nostru şi aşa dezbinat şi anevoios cu speranţa... Cine ştie oare dacă această cunună se va încununa cândva cu marea noastră familie a neamului nostru întregit, ce anume i-ar putea fi adunat la o masă rotundă (?), la care noi trustrei am petrecut copilăria şi am gustat mămăliguţa galbenă ca floarea soarelui... S-ar putea vreodată, cândva...?  

Nu întâmplător un citat din Ioan... Sunteţi cunoscut de către cei din domeniu pe mapamond, de oamenii de cultură şi nu numai, este cunoscut şi faptul că aveţi din ce în ce mai multe invitaţii la evenimentele importante din România ca invitat special. S-ar spune că românii acum vă descoperă, însă există şi zidul de netrecut al indiferenţei... el este pentru cultură în genere şi nu faţă de dvs. . Care este de fapt relaţia dvs. reală cu ţara mumă din care se trag strămoşii dvs. şi cam care vă sunt impresiile faţă de oamenii ei în ceea ce va priveşte personal şi mai ales în ceea ce reprezintă muzica dvs.?

Maestro Eugen Doga : Timpul m-a despărţit de muzica mea. Ea şi-a câştigat prieteni peste tot, a unit generaţiile omeneşti de peste tot, fiindcă o ascultă toate vârstele,a pătruns până în subterane, în ’podurile’ lumii, în cabinele cosmonauţilor ori în şcoli la baluri de adio, deci şi în ţară. Nu mai vorbesc de miile de însurăţei, care o dansează ca primul dans de nuntă. ”Cascada de Paris” am auzit-o în Shanghai cântată la acordeon de un chinez, iar valsul din filmul ”Mândră şi tandră mea fiară” – am auzit-o personal la intrarea în Luvru, Paris, ca 'vals vechi franţuzesc',după cum mi-a spus cerşetorul ce-l cânta la vioară. 

http://www.rgnpress.ro/rgn_12/categorii/eveniment/7622-maestrul-român-basarabean-eugen-doga-omagiat-la-ateneul-român.html  

Şi totuşi acest ”mare” pârăiaş, care este Prutul este mai puternic decât tancurile ce vor să-l facă să dispară, fiindcă nu l-a putut trece muzica mea pe timpul comuniştilor şi parcă nici acum cu democraţii. Am vrut să fac măcar un CD cu muzică mea din filme la ”Electrecord”, dar după doi ani şi ceva de tăcere am fost anevoit să-mi retrag înregistrările gata făcute în Rusia. Aceştia din Chişinău nu m-au invitat nici o singură dată pentru plecări în România cu concerte ori fără ele. Chiar după marele succese pe care le-au avut filmele ”Şatra'' şi ”Maria Mirabela” nu s-a schimbat nimic. Graţie Ateneului Român din Bucureşti însă, mi-a propus în anul 2008, ca în cadrul orchestrei filarmonicii ”George Enescu” să-mi sărbătoresc jubileul de naştere. Guvernul României, în frunte cu domnul Popescu Tăriceanu pe atunci, şi cu ajutorul personal a neobositei reprezentantei în Guvernul României pentru Relaţiile cu Moldova, doamna Ambasadoare Iuliana Gorea Costin, a conducerii filarmonicii, să aibe loc concertul ce pentru prima dată a avut loc şi astfel a lăsat frumoase impresii la spectatori.  

“Celebrul vals din filmul “Gingaşă şi tandră mea fiară” este una dintre cele mai faimoase compoziţii muzicale ale secolului XX, preşedintele american Ronald Reagan considerându-l drept cel mai bun vals al secolului respectiv” –Jurnalul.ro  

Totuşi, în ciuda piedicilor ce mi le-au pus cei din Chişinău din conducerea comunistă, s-a întâmplat aceasta. Dar şi în ciuda colegilor, despre care n-aş spune că nu m-au trădat înainte cu două zile de a se petrece concertul. S-au speriat de conducerea de vârf şi nu au venit niciunul la Bucureşti, ori măcar să mă fi prevenit cumva cineva dintre ei, nu. Ce e drept, că şi azi aceşti lingăi sunt cu conştiinţa liniştită, sunt deja favorizaţii altei conduceri. Nici nu le doare capul pentru onoarea lor, ori a aceluia ce la vremea cuvenită i-a susţinut să facă carieră. Şi, totuşi, situaţia să schimbă. Am mai avut concerte mari şi mai mici la Ateneul Român, la Iaşi cu colectivele operei române de acolo, în parcul ”Titan-Parcul Muzelor” din Bucureşti, care a fost de curând cu ocazia celebrării Limbii Române, la invitaţia Primăriei sectorului 3 prin persoana domnului Robert Neguţă, şi a conducătorului artistic al Casei Artelor de la acest sector, doamna Alice Barb. Am înţeles că mă doresc cu concerte cei de la Craiova, cei de la Piatra-Neamţ, dar şi din alte părţi, din partea cărora slăbuşor am auzit c-au mârâit, fiind nu prea siguri, căci puţin ne cunoaştem. Anul acesta am fost decorat cu Ordinul ”Pentru serviciul cinstit în faţa Patriei” şi înalţat în grad de ofiţer de către Preşedintele României, domnul Traian Băsescu. Surpriza mai mare mi-a fost pentru mine că m-au primit recent ca Membru de Onoare în Uniunea Interpreţilor din România. Asta da! Ceva se schimbă. Păcat că e cam târziu... Cineva a spus: pentru ca să iubeşti, trebuie să cunoşti. Sper că ne vom cunoaşte mai bine de acum şi se vor mai limpizi apele Prutului, care posibil ne va servi drept portativ pentru scrierea noilor muzici, despre care să sperăm va completa Hora Mare de la munţi şi pân- la mare, ceea ce aşteaptă cu nerăbdare TIMPUL.  

https://www.facebook.com/video.php?v=657620640988905&set=vb.209872512430389&type=2&theater  

Am convingerea, însă, că numai apariţia unei singure persoane poate determina prin cazul său particular, ca numai mergând în beneficiul oamenilor şi al Comunităţii să aducă pacea. În concertele ce se petrec în Chişinău, Moscova, Sankt-Petersburg, prin Kursk sau Bucureşti, nu conteaza unde, ele servesc exact întocmai acestei idei: de ai aduce pe oameni împreună, consolidându-le idealurile, muzica să-i aducă la o aşa natură mai tolerantă, iertătoare, gratificantă, la acea stare din care au înflorit florile, la Graţia prin care zboară fluturii, cea care drimuieşte cursul omenirii ca fiind cuprins numai de împăcare, înţelegere, şi, se pare că, din care soarele iese mai luminos. - compozitorul Eugen Doga.

Autor: Valerian Mihoc

Confluenţe literare