Despre Chișinău. Eugen Doga. 2.06.2015

Despre Chișinău se poate vorbi și scrie la nesfârșit. În Chișinău mi-am petrecut tinerețea mea, aici am primit educație profesională, aici a început cariera mea si am avut primele intâlniri romantice. Când pentru prima dată m-am trezit pe strada principală a orașului, mi s-a părut că tot cerul deasupra străzii era acoperit cu fire electrice. Întradevăr, erau o mulțime de fire, pentru că pe stradă trecea linia de tramvai, care încă circula, dar și linia de troleibuz, care de-abia începea să  funcționeze. Încă nici vechile fire electrice nu erau demontate de peste tot. Strada era îngustă și destul de ruinată. Acolo unde se află astăzi Casa Guvernului, stăteau zidurile distruse ale seminarului teologic, pe ruinele căruia se desfășurau concerte simfonice. Am văzut cum diminețile aduceau în camioane comvoaie cu deținuți  escortați pentru șantierele de construcții din orașul aproape ruinat. Bărăcile lor erau stabilite nu departe de oras și eu adeseori trebuiam să trec pe lângă ele atunci când mergeam acasă, la mama, cu vreo mașină de ocazie. Seara se apropiau camioanele și îi transportau pe bieții "dușmani ai poporului" înapoi, la mizeria din bărăci.

Școala de muzică, unde am studiat se afla cu un cartier mai jos de strada principală, iar in apropiere era teatrul de dramă muzicală, unde nouă, studenților ne permiteau să intram gratuit. Acolo am privit o mulțime de producții ale autorilor moderni de atunci, în care jucau artiști foarte talentați din fosta Republică Autonomă ce a fost pe malul stâng al râului Nistru până la război, precum și artiști noi din Basarabia. Un pic mai departe era Teatrul ”A.P.Cehov”, el și astăzi există. Eram în culise, unde am fost invitat sa interpretez la violoncel, gratuit, într-o piesă de  Shakespeare, fiind doar la început de a pătrunde în lumea muzicii. Emoțiile erau atât de multe, încât uneori mă buimăceau si nu vedeam nimic, și probabil, nici nu auzeam nimic.

Consecințele războiului se simțeau încă puternic nu numai prin faptul că peste tot erau ruine și o mulțime de oameni, în cea mai mare parte localnici, care trăiau în subsoluri, dar și prin aceea că nu ajungeau produse alimentare. Îmi amintesc foarte bine ce seceta cumplită a fost la noi câțiva ani după război. Oamenii se umflau de foame, mureau și nu avea cine să-i înmormânteze.

Ajuns la Chișinău, mama uneori îmi trimitea într-un săculeț pesmeți, pe care de cele mai multe ori mi-i furau noaptea propriii colegi. Căminul nostru studențesc era, de asemenea, în subsol, pe urmă, ce-i drept, ne-au transferat în partea de sus, în condiții privilegiate. Acolo unde astăzi se află frumosul loc pentru odihnă din orașul nostru, Parcul "Valea Morilor", se situau terenuri de pământ pe care locuitorii orașului creșteau cartofi, fasole, rosii, tot felul de legume. Eu veneam pe acolo și culegeam ceea ce mai rămânea după ce gospodarii își strângeau roada. Din acele ”trofee” îmi găteam o supă minunată pe primus. Desigur, o mâncam cu toții. Bursa de 140 de ruble mi-o strângeam la banca de economii și îmi luam câte 25 de ruble în fiecare săptămână. Restul se duceau pentru sindicate și căminul studențesc. Colegii mei de curs din Odesa cheltuiau câte 10 ruble pe zi! O, cum îi invidiam și visam la acele timpuri, când nevoia va pleca de la noi pentru totdeauna.

Iată acolo, unde se află scara mare de la intrarea în Parcul "Valea Morilor", stă o colonadă foarte frumoasă în stilul ”Oneghin”. Serile acolo venea foarte multă lume să asculte muzică în interpretarea ansamblului nostru, în care eu cântam la contrabas.

Devenisem deja "înstărit" si mi-am putut permite să merg la ”talcioc" să-mi cumpăr pantaloni albi din bumbac care erau foarte largi în jos. Apoi, la fel, mi-am cumparat un pulover alb. Îmi plăcea să fiu îmbrăcat îngrijit, așa cum mă întreținea mama. Ea avea totul curat, spălat și călcat. Chiar și cârpiturile de pe haine rămâneau neobservate. Eu tot am învățat să mânuiesc acul, fierul de călcat, să spăl.

Dar anii treceau și viața în Chișinău s-a schimbat foarte repede. În direcția bună. După școala de muzică am intrat la Conservator, despre care se spunea că înainte de război nu a fost în Chișinău, iar apoi am repetat din nou clasa de teorie și compoziție. Lucram deja violoncelist în orchestra profesională de la Radio, în care cântau mari muzicieni încă din ”vechea școală română”: frații Saulescu, G.Șirman, D.Gheorghiță, A.Davidov și alții. Între repetiții le plăcea să cânte muzică anilor 30, precum și muzică populară.

Uneori încercam și eu să-i acompaniez pe vioristul A.Ranga sau acordeonistul D.Gheorghiță, la pian, ceva mai puțin deslușit. Dar totuna îmi părea puțin ceea ce făceam. Mergând pe jos pe străzi, mă uitam la cuplurile de trecători și mă întrebam cum voi putea eu să întrețin decent încă pe cineva?! Și care este aportul meu în această lume dacă sunetul violoncelului meu se amestecă în orchestră și rămâne neobservat. Deși, așa cum credeam, cântam bine la acest instrument.

Am fost înscris la Radio încă de pe timpul când învățam la școala de muzică, iar după absolvirea Conservatorului, televiziunea a filmat un ”clip" cu romanța mea pentru violoncel și orchestră în propria interpretare. Chiar și astăzi sunt mândru când mă privesc cât eram pe atunci de tânăr și frumos. Și despre frumusețe. Sufeream tot timpul că nu eram ca toți ceilalți. Ba îmi încurcau coșurile de pe față, ba nu creșteam în înălțime o lungă perioadă de timp, ba mă reținea neîncrederea mea. La seratele studențești pe care le organiza "trio"-ul nostru mă invitau la dans fetele?! "Trio" era format din tovarășii mei din odaia studențească cu care citeam toată noaptea cărțile pe care unul dintre noi știa că trebuie să le citim obligatoriu, pentru că l-a învățat mama sa, bibliotecară, să le citească selectiv. Ne contraziceam îndelung pe tema celor citite și, certându-ne până spre dimineața, mergeam la culcare pe puțin timp pentru că la șase dimineața urma să mergem la Conservator și să reușim să ocupăm o sală pentru lecțiile de specialitate.

În drum spre școala de muzică traversam de câteva ori pe zi Parcul ”Puskin”, actualul ”Ștefan cel Mare”. La sfârșit de săptămână acolo cânta orchestra simfonică. Uneori, cu artiști celebri veniți din străinătate. Acum stă o cafenea acolo și nu ar încăpea orchestra simfonică. Da, este privată. Simfoniile nu contează. Și cât de pline de viață erau serile în centrul orașului! Ieșea tineretul "să se arate, dar și la alții să se uite". "Trio"-ul nostru era, de asemenea, printre ei. De-abia începuse să apară din străinătate pe la noi hainele la modă pe acele timpuri. În principal, din țările lagărului socialist. Economiseam cât puteam ca să cumpăr o scurtă sau un trenci modern adus din Cehoslovacia. Chic! Și toate astea le făceam pentru a atrage atenția fetelor care ne plăceau. Mergeam după ele mult timp, încolo și înapoi, de la strada Gogol, actuala Bănulescu – Bodoni, până la Komsomolskaia, actuala Mihai Eminescu. Dar niciodată nu am îndrăznit să ne apropiem de ele să ne cunoastem. Așa și ne întorceam în odaia noastră, nr.55, din camin și aruncam vina unul pe celălalt de cele întâmplate. Uneori chiar ne dădeam porunci "komsomoliste" unuia dintre noi, care trebuia să facă un pas înainte. Dar nici asta nu ajuta. După cum se vede, toate evoluează după alte reguli.

Pe strada Pușkin, în actuala Casa Presei, se afla redacția ziarului "Tineretul Moldovei". Am fost de câteva ori acolo pentru a participa la seratele literare cu tinerii poeți. Acele serate erau conduse de tânărul Chiril Covalgi, celebrul scriitor și foarte talentat. Am scris și eu pe vremea aceea versuri, însă nu le citeam nimănui. Dar pentru mine a fost interesant pentru că, pe lângă aceea că mă cunoșteam cu tinerii poeți, am învățat multe despre teoria poeziei, formele, stilurile,  arta poeziei etc. Pe ascuns am început să compun și muzică și o scriam într-un caiet pe care îl ascundeam cu grijă. Colegul meu de odaie tot compunea romanțe pe versuri de R. Burns, dar el ni le arăta și ni le cânta entuziasmat. El nu a devenit compozitor, iar cariera muzicală și-a încheiat-o fiind instrumentist într-una din orchestrele din Dnepropetrovsk. Dar și eu, absolvind compoziția la Conservator, de asemenea, am încetat să scriu ca să nu umplu lumea muzicii cu ciudățeniile mele.

Insă împrejurarea m-a dus la studioul "Moldova-Film". Acolo viața fierbea în plină desfășurare. Lucrau minunați regizori, scriitori, artiști. Filmele moldovenești erau difuzate pe marile ecrane din țară și chiar peste hotare. Din câte îmi amintesc, studioul se afla în centrul orașului, în spatele bisericii catolice, la o scurtă distanță de clopotnița bisericii germane ce supraviețuise și se afla lângă Casa ofițerilor. În curtea mare a studiolui era întotdeauna multă lume care se aduna la o pipă după ce ieșeau din camerele de montare, erau și din acei care veneau să-și încerce norocul la auditii. Într-o zi, în curte a apărut ca un uragan ”un străin”, îmbrăcat perfect și elegant. Imediat în jurul lui s-a adunat mulțimea curioasă care îl privea cu gura căscată pe acest om ce gesticula emoțional. El a povestit ceva, apoi, la solicitările cuiva a recitat poezii, după care au urmat aplauze furtunoase.

Acesta era Emil Loteanu, se întorsese recent de la Institutul de Stat al Cinematografiei din Moscova, iar înainte de asta - de la București. El se simțea stăpân pe situație în jurul celor de la studiou. Vorbea o limba română frumoasa care în acele zile era deghizată minuțios în "moldovenească". Am stat într-o parte de la acest grup pentru că încă nu mă legau prea multe de film. De-abia începeam să scriu muzică pentru filme. Odată s-a apropiat Emil Loteanu de mine, se pare că știa ceva despre mine, și a spus că mă va invita neapărat sa scriu muzica pentru filmul următor. Dar invitația a venit doar patru ani mai târziu. Era pentru celebrul film "Lautarii". Am lucrat nu cine știe ce mult timp, doar zece ani, după care lui Emil Loteanu nu-i dădeau bani pentru alte filme. Aceasta se întâmpla după lansarea capodoperelor precum "Șatra", "Gingașa și tandra mea fiară" sau "Anna Pavlova”! Asta era la "Mosfilm". Dar acasă, la Chisinau, tot "nu au găsit bani" pentru că tare mai sunt scumpe ”mercedesurile" pe care le preferă șefii.

Aproape în acea vreme apăruse în Chișinău un nume nou, sonor, Grigore Vieru. El a început să răsune cu poezia sa peste tot. Subiectul precum mama, patria, limba maternă, datorită lui, a fost transmis către mii de cititori și admiratori. Astăzi, un mare bulevard din Chișinău poartă numele lui, bustul poetului stă pe aleea clasicilori literaturii române.

Dar îmi amintesc, când pe aceeași alee a fost distrus bustul lui Mihai Eminescu. Iar când îmi instalam pe acoperișul casei antene de televiziune făcute de mine, imediat erau aruncate de oamenii "în civil"ca să nu dea Domnul să captăm vreo emisiune străină. Și iată la sfârșitul anilor 50 și începutul anilor 60, în magazinele de specialitate puteau fi cumpărate și cărți românești, și înregistrări din străinătate. Apoi a venit noul șef de partid la conducerea republicii și a început o nouă politică "națională". Chiar și volume de memorii și-a publicat mai târziu. Din oraș au dispărut aproape de tot salcâmii, în schimb, a apărut o nouă floră, mai apropiată de inima lui.

Dar astăzi orașul a scăpat de mirosurile nocive care au chinuit orășenii zeci de ani, pe străzi ”aleargă” noile troleibuze, unele fiind amplasate la uzina de tractoare anterior furată, locuitorii orașului se bucură de lacul de la ”Valea Morilor” pe care tot felul de ”șmecheri” planificase să-și construiască palate și vile. S-au construit și restabilit multe drumuri, deși mulți nu încetează să critice conducerea orașului pentru drumurile proaste. Da, din păcate, drumurile au specificul de a se deteriora, dar din bugetul mizer, și acela redus, nu prea ai de unde ”chefui”. Spre marele regret, acei de la guvernarea țării au o atitudine față de capitală ca față de o fiică adoptivă, care, necătând la toate, aduce în bugetul țării mai mult de jumătate din venituri. Este destul de ciudat că liderii țării se schimbă, dar în cele din urmă, nu sunt în stare să iubească capitala, să o ajute, să comunice cu ea. Mă uit cum primarul Moscovei este aproape de liderii țării și aceștia, la rândul lor, sunt cu el, și lucrează împreună. Capitala este oglinda statului. Dar nu și la noi. Întruna se spune că primarul nu e bun, nu este competent. Dar îi reduc subvențiile, deși pentru diverse evenimente de stat se solicită bani anume de la oraș. Le pare că vin ”ei” la putere și totul va fi excelent. "Vor face ordine".  Astăzi pretind la conducerea orașului aproape două duzine de candidați ! Ca să vezi, ce talente! Ce resurse neobservate până acum ! Ei au crezut că dacă zboară în avioane, deja sunt piloți.

Îmi place să trec în drum spre aeroport pe traseul iluminat frumos. Cu toate acestea, aeroportul nu este al nostru, a fost vândut de clanurile de la conducere, și nu de primarul orașului. Îmi place că în fiecare primăvară la îndemul Primăriei lumea plantează mii de copaci pe străzile și parcurile din oraș. La fel ca în Europa, s-au instalat containere pentru diferite tipuri de gunoi, pe care încă nu am învățat să le folosim. Și câte banci au fost instalate pentru locuitori în parcuri și pe străzi! Adevărat că și aici se găsesc "activiști" care aruncă băncile în lac, sau pur și simplu, în râpe. Și, poate cel mai important este că orașul devine mai frumos cu fiecare an ce trece, mai interesant este și în partea ce ține de viața spirituală, arhitectura sa, felul cum arată în general orășenii. În oraș au apărut o mulțime de hoteluri excelente, centre comerciale, mall-uri, zone de recreare. Într-adevăr se potrivește metaforei "floare din piatră." A critica este mult mai ușor decât a face singur ceva. Toate sunt din cauza că puțin ne cunoaștem orașul nostru și de aceea îl iubim atât de puțin. Cel mai adesea domină interesele financiare ale clanurilor, care nu construiesc, să zicem, o sala de expozitie, aflată  azi în cea mai nepotrivită încăpere pentru aceasta, în timp ce în lume muzeele se încadrează în cele mai frumoase clădiri arhitecturale; nu cheltuie bani pentru a crea centre muzicale, care, în Moscova, de exemplu, sunt o mulțime; nu se gândesc să aloce o parte din veniturile ”muncii” lor pentru copiii talentați sub formă de premii, burse sau granturi. Iar artiștii celebri de odinioară, care pleacă pe lumea cealaltă în sărăcie, nu le pasă de ei? Argumentul autorităților că nu există bani, nu e cinstit. Sunt atâția bani, cât au fost tipăriți. Dar iată distribuirea lor se face diferit. În principal, în favoarea distribuitorilor. Dar unde e statul?

Bine. Oricum, acesta este orașul nostru si eu îl iubesc și îmi este dor de el, fiind mai mult timp departe. Aici am primit educația profesională, aici m-am format, aici am început o familie și aici sunt admiratorii mei. Aici îmi invit prietenii mei din străinătate. Aici am un salon muzical, în propria locuință și nu a statului, unde, la fel, invit oamenii apropiați mie spiritual la șezătoare să ascultăm muzică, să comunicăm și pur și simplu să ne revedem. Este orașul căruia i-am dedicat o parte din muzica mea, printre care și Imnul "Orașul meu alb".

Am foarte multă speranță că vor dispărea pasiunile de a sta în fotoliul conducătorului orașului și că se va păstra tot ce este bun în oraș. Trebuie doar să fim mai aproape unul de altul, să ne iubim unii pe alții, să nu ne defăimăm orașul și să înțelegem că totul în această lume nu este ușor, iar pentru a ajunge la ușor este mai greu decât în fanteziile iluzorii. Clasicii au dovedit asta prin operele lor. Cât de simplu a scris Mozart! Și cât de multă măreție și înțelepciune este în muzica sa! Suntem și noi în Europa la fel cum a fost european și Mozart. Am speranță în  înțelepciunea noastră.

Eugen Doga. 23 mai 2015