Pe data de 6 mai s-ar fi împlinit o sută de de ani de la nașerea mamei Lisaveta. 6.05.2015

Pe data de 6 mai s-ar fi împlinit o sută de de ani de la nașerea mamei mele Lisaveta. A părăsit aceasta lume ea din o întâmplare stupidă. Felșerița din ambulatoria din sat  nu a făcut o injecție respective la timp, fiindcă în momentul acela cânta în corul amatoricesc din sat?! Iar infecția a trecut în gangrenă în timpul cântării în cor și în acel, în care era mama transportată la spital în raion și-a făcut treaba. Mâna s-a învenițit și era aproape imposibil de a o salva. Îmi povestea sora, când pornise mașina cu mama de la pragul casei, mama s-a uitat mult-mult în urmă, de parcă simțea că-și ea rămas bun pe totdeauna de la casă, de la această lume.

   Era un viscol nebun. La 1 martie, chear de ziua mea de naștere. Tancurile scoteau mașinele de pe drumurile  troienite, ca unica salvare. Eu am venit cu avionul de la Moscova și cu mare greu a doua zi am ajuns la Mocra, satul meu de baștină ce se află pe malul stâng al Nistrului. Dumnezeu m-a ajutat și eu am stat două zile și două nopți cu trupul neînsuflețit al mamei. Mie mi se părea că ea doarme și iată-iată se va trezi.

  În ajun de asta, în așteptarea chinuitoare de plecare, eu cu lacrmi în ochi am scris un cântec-recviem pe versurile unei poezii care misterios s-a aflat la mine pe pian și despre care nime din familie nu mi-a spus nimic. Aceste versuri erau scrise anume la moartea mamei. Nu sunt sigur că a mamei mele.  Încurând acest cântec a fost strălucit interpretat și imprimat la radio de  talentata cântăreață Anastasia Lazariuc.

    Sărmana mama. Ea abea a atins vârsta de 29 de ani când a rămas văduvă și nici nu a reușit să guste  din fericirea dragostei și  bucuriile vieții. Îmi amintesc acea zi, cănd la casa noastră a venit un scurt aviz, că tatăl nostru a fost ucis ca erou în război. Aproape de sfârșitul acestei bătălii.

Pe urmă cu câțiva ani, eu am găsit mormântul tatei pe teritoriul Ungariei în orașul Sekeșehervar bine îngrijit între mii de altele, unde se găseau și nume de consătenii noștri.

Zile și nopți nu încetau bocetele mamei și numai pernuțile udate de lacrimi îi erau martori

la această dramă, la această tragedie și la această nemiloasă și necruțatoare soartă. Iar când eu mă apropiam de mama să o liniștesc puțin, ea mă cuprindea, mă strângea cu dor la piept de parcă vroia să se contopească în mine, îmi săruta mâinele, obrajii, capul, vărsănd lacrimi  fierbinți, care cădeau pe hainele noastre ca frunzele de toamnă, de adio. Iar câte o dată  mama mă apuca cu mânuile ei moi și călduțe de umeri, mă înlătura puțin și se uita mult-mult la mine în ochi, în tăcere, în care s-ar fi putut citi un roman nespus, o poveste trăită, o dramă a unei femei cu soarta frântă, cu dorul neîmplinit. Sărmanul meu, unica  mea nădejde și mângâere-mi ești, zicea cu vocea tremurătoare mama.

   Privirea ei de atunci eu am observat-o pe o veche fotografie comună. Eu cu greu am prelucrat-o și mărită am pus-o  dedeasupra mesei mele de lucru și în Casa Mare, care am arangat-o special pentru amintirile legate cu mama.

Și acum, când ne vom aduna cu toată familia venită din diferite localtăți la mormântul mamei din cimitirul satului Mocra, din ceața vremi, prin mreaja sumbră a timpurilor vor apare luminile privirilor ochilor  căprui întunecoși  a mamei în care se putea vede și simți  atâta gingășie, atâta dragoste, atâtea întrebări, iar și niște reproșuri, că toată lumea va apărea foarte mică și străină, fiindcă a fost  absorbită de mama, cea care nea dat viață , care o poți compara cu Universul.

   Eu voi veni încolo cu ”pilotcă” cu steluță roșie, pe care mi-au dăruit-o veteranii de război zilele acestea. Când noi, puștoii desculți, am eșit la marginea de sat să întâmpinăm consătenii întorși vii de la război, părinții și frații mai mari le puneau în cap feciorașilor săi aceste ”pilotce”. Vai, câtă bucurie era la colegii mei. Mie, însă, nu a avut cine să-mi pună pe cap ”pilotcă”. Ia a rămas  pe veci  cu tata în mormânt  în pământul străin în preajma lacului Balaton din Ungaria.

   Mama m-a luat de mânuță și încetișor, clătinindu-se  de durere și slăbiciune, ca prin ceață, am pornit spre casa noastră și ea rămasă orfană.

Dar acolo, la marginea de sat, încă mult timp a răsunat baritonul  lăutarului orb Moș-Fedot și chiotele de fericire a femeilor la care s-au întors bărbații de la război. Vântul nu înceta să aducă și  bocetele disperate a femeilor rămase fără bărbați, devenite vădue. În floarea vârstei sale.

O, câte greutăți a suferit beata mamă. Ea muncea în colhoz din noapte în noapte, fiindcă normele erau foarte mari și neîmplinirea lor putea să o pună la pușcărie. Și a mai venit în părțile noastre foamea,tifoza,represiunile,umilința. Și totuși în această grea încercare a sorți, mama ne-a scos cu viață pe mine și pe bunica Nadea, care era cu noi. Câte nopți chinuitoare le-a petrecut mama în căutarea  banilor ca să mă petreacă la studii!

Dar au trecut anii și mama a reușit să asculte  muzica mea în Palatul Congreselor și Teatrul Bolșoi din Moscova, la Leningrad, Chișinău... Și chiar în satul nosru Mocra, unde eu e-am adus pe artiștii orchestrei din Leningrad în frunte cu celebrul dirijor Anatolii Badhen. Ea asculta, ori poate că trecea cu gândul în amintirile din trecut, din tinerețea ei, sau copilăria mea. Însă pe fața dumneaei eradia lumină de bucurie și mulțumire. Ea era fericită.

O dată eu am venit la mama cu helicopterul! Sărmana mama sperată a ridicat mâinele în sus și a rostit: ”Dragul mamei, tu de parcă ai venit din cer!”, aproape că era să scape din mână oul de găină luat cu ea din bucătărie. Ei, da sărmanele găinele, caprele, porcii, câini și altele vietăți din sat când au văzut helicopterul  aterizat după casa noastră, câtă frică au prins! S-au împrăștiat cine și unde, mai departe de pericol.

  Iar noi acum ne vom aminti de  toate legate  de chipul mamei, de viața ei grea, dar cinstită și nobilă și care visa la o viață mai fericită a copiilor săi. Dânsa a mai avut doi copii de la a doua căsătorie. Așa, se vede că a fost creată Lumea. La așa ceva visează toți părinții. Mamele, însă,sunt mai sensibile, simt și doresc mai mult și mai tare.

    Azi am răsădit un vazon de ziua mamei. Se cheamă prin  părțile noastre ”busuioc”. E-am luat o crenguță care a dat rădăcini și, sper,va fi așa, ca la mama. La ea era pline ferestrele cu flori care le îngrigea cu dragoste și le păzea să nu le pălească soarele.La mine, chiar la Moscova,  la fel sunt ferestrele pline cu flori și aproape că toate înfloresc cu culori roșii. Ca la mama.

    Eugen  Doga, 5 mai 2015

MAMA. Nuvela.  Eugen Doga.