Exclusiv EVZ! Eugen DOGA: „Muzica este aceeași sursă de informare precum este cuvântul, privirea omului” | FOTO, VIDEO. EVZMD.MD. 15.06.2014

Eugen Doga, cel mai mare compozitor român în viață, s-a născut la 1 martie 1937 în satul Mocra, Râbnița (Transnistria). Autorul coloanei sonore a peste 200 de filme turnate în Moldova, Rusia, România, Polonia, Belarus, Azerbaidjan, Germania. Este membru titular al Academiei de Științe a Moldovei și al Academiei Internaționale de Artă. Două piese ale lui Eugen Doga au fost incluse într-un top al celor mai bune 200 de melodii din toate timpurile. Clasamentul este făcut de site-ul HistoryRundown. Piesa „Gramofon” a ocupat poziţia 83 în top, iar valsul „Dulcea şi tandra mea fiară”- locul 94.

-Despre muzică în general, şi despre muzica dvs. în special, s-a scris foarte mult. Cum aţi defini dvs. muzica?

 - Muzica este aceeași sursă de informare precum este cuvântul, privirea omului. Până a ajunge la pian, la strune, omul se orientează cu ajutorul ochilor, care au niște fire cu care vedem. Este aici un instrument care se cheamă inimă și care reproduce muzica. Pe mine mă inspiră lucrurile frumoase - liliecii, copăceii frumoși care au înflorit. Eu caut muzica ce nu se aude, la fel cum o ascultam pe mama care mai mult vorbea cu ochii. Te țintea cu privirea și putea privi minute întregi, fără să clipească, și din ochii ei veneau romane întregi, simfonii, trăsnete, descărcări electrice cerești, mângâieri. Dar uneori și dulci reproșuri. Asta este muzica. Sunetul este rezultatul trăirilor sufletești.

-În ianuarie 2014, la Chișinău a fost inaugurat salonul muzical „Eugen Doga”, la care ați visat mult timp…

- E Casa mare. Pe orice țăran, dacă-l întrebi ce este casa mare, n-o să-ți poată da o definiție, el o simte. Acolo se petrec cele mai frumoase, cele mai importante evenimente. Pentru mine, Salonul muzical e o Casă mare pentru muzică, unde invit pe cei mai doriți oameni. Mi-au călcat pragul cea mai frumoasă lume – copiii. Copilul este nevinovat și curat. Mocnește în mine această necesitate, pentru că nu am copilărit așa cum trebuie, fiindcă era război, foamete, tifos, deportări. Se vede că acea neîmplinire mi-a rămas în suflet și caut să umplu acest gol în alți copii. Deja de 16 ani, sunt președintele juriului pentru copiii dotați în Rusia, în timp ce aici parcă nu ar fi copii. Am o sumedenie de cântece pentru copii care nu sunt imprimate și nici editate. Cei de la Ministerul Educației și Ministerului Culturii , de la Televiziunea Națională de parcă nici nu au nevoie de așa ceva. Ei așteaptă să fie rugați a face o pomană!

-Credeți în forța destinului? Dacă nu v-ar fi paralizat o mână, poate că ați fi ajuns un mare violoncelist – așa, ați ajuns un mare compozitor… Nu credeți că a intervenit providența divină și v-a dirijat pe drumul potrivit?

 - Dacă nu-mi paraliza mâna, oricum intram la conservator, la compoziție. Stăteam nopțile și studiam toate manualele de orchestrație care erau pe vremea aceea. Am devorat toate manualele, dar am venit la un sumar care îmi aparține doar mie. Nu-mi venea să fiu toată viața amator. Ciclul de piese orchestrale „Ritmurile orașului” l-am scris până la conservator, până a-mi calici mâna.

-Există o linie „de demarcație”, ca să zicem așa, între muzica de calitate și muzica mediocră, proastă, sau „gusturile nu se discută”?

- Când scrieți un text, vă dați seama unde să puneți virgula, unde să începeți un nou alineat? Aceeași chestie e și cu muzica. Eu, dacă nu simt aceste lucruri, spun că este o lucrare amatoricească. Dacă nu există logică în ceea ce se interpretează, compozitorul este un amator. Cineva din București mi-a adus niște note, să mă uit pe ele. A trecut un an și jumătate și, fiind supraocupat în permanență, nu i-am dat niciun răspuns. Mi-a reproșat că nu pot să mă cobor la nivelul lui. Eu pot să mă cobor la un izvor, la o poiană cu flori, la un copil, ca să-i dau o mână de ajutor, la un vis mult așteptat, la un lac cu umbre de crengi de tei, clătinându-se in apele  visătoare ca oglinda, dar... Eu caut și aștept de la orișicine  idei proaspete și realizări cu pricepere.

-Un muzician trebuie să aibă caracter? Îmi aduc aminte aici de istoria cu primul concert susţinut de dvs. la Ateneul Român, când notele pieselor muzicale „s-au pierdut” la TVM …

- O, era o zi de joi a lunii mai, foarte frumoasă. Eu, cu căștile pe urechi, în parcul Cișmigiu din București, în fața camerelor de luat vederi ale Televiziunii Române, povesteam telespectatorilor despre concertul care va avea loc peste două zile la Ateneul Român. Când acolo, cineva din Chișinău mă sună la mobil și mă întreabă de ce am contramandat concertul la București. Cică cineva a văzut publicată informația despre aceasta. Eu nu prea am acordat atenție, fiindcă mi s-a părut a fi o glumă. Doar am avut înțelegere  cu Valentin Todercan, președintele Companiei TVRM, cu artiștii, cu dirijorul. Erau toți entuziasmați și gata să meargă, la solicitarea mea, la București. Dar după ce am verificat informația la Chișinău, am înțeles că e catastrofă, ceea ce mi s-a confirmat! Poimâine e concertul, biletele demult sunt vândute, camerele televiziunii sunt aranjate în sală, prietenii sunt invitați… Ce să fac? Capul era să se desfacă de haosul care s-a năpustit pe el. Catastrofă și mare rușine. Pentru ce?  Și iată că a apărut, ca o mană de la Dumnezeu, doamna Iuliana Gorea-Costin de la Guvernul României, personalitate de cea mai înaltă probă, care nu a  avut norocul de a ocupa un loc de vârf în Moldova, și concertul a trecut cu brio. A ajuns vestea la domnul prim-ministru  Călin Popescu-Tăriceanu, care a dat dispoziție instanțelor de resort și problema s-a rezolvat imediat. În locul orchestrei de la Chișinău, care nu a venit, au cântat celebra orchestră a Filarmonicii „George Enescu” și soliștii romăni.  A dirijat un mare entuziast și talentat dirijor a Filarmonicii din București, Iosif Ion Prunner, care peste noapte a făcut cunoștință cu partiturile abia aduse cu trenul de la Chișinău.  În ziua concertului au venit cu mașina dată de omul de afaceri Iurie Borș, un mare patriot și pasionat de muzică, Ionel Manciu cu vioara,  Vasile Iovu cu naiul și Svetlana Mareeva, cântăreață din Moscova. S-au speriat nu știu de cine și nu știu de ce Gh. Mustea, care trebuia să dirijeze, Mihai Munteanu, care urma să cânte,Vitalie Advahov, care într-o clipă a fost ocupat de un șef mare. Nu avea să vină nici orchestra. Am fost trădat clasic. Dacă acel cineva le-a interzis să vină la București, atunci ce le-a încurcat  „amicilor mei” să mă sune, ori pe urmă măcar să ceară scuze pentru „acel de sus”. Todercan a plecat la Eurovision fără să dea vreo dispoziție referitor la deplasarea colectivului, Mustea nu avea timp să vorbească la telefon, cică era foarte ocupat, Munteanu s-a pomenit cu bolnavi în familie. Dar Dumnezeu m-a ajutat și am mai fost încă de două ori pe scena Ateneului Român cu orchestra Filarmonicii „George  Enescu”. În glumă aș zice, „bine că m-au trădat”.
Au trecut de atunci mai mult de  șapte ani, dar lucrurile nu s-au schimbat: muzica mea nu se cântă, nu se imprimă, de parcă s-ar fi făcut cu ceva vinovată. Păcat că nu știe lumea întreagă de această „vină” și o cântă pe toate meridianele globului. A fost anunțat la nu știu care jubileu al meu ANUL EUGEN DOGA. Erau programate filmări, înregistrări, concerte, dar nimic nu s-a realizat. Eu am încercat să dirijez singur muzica mea. Am și înregistrat câte ceva, dar eu am timp de a lucra la „ciornaia”, când este conducător artistic și prim-dirijor, care e dator să facă acest lucru. Ori dacă nu, în Chișinău sunt mulți dirijori buni. Am programat două concerte cu orchestra FOLCLOR, dar nu se găsesc notele partiturilor din anii trecuți în biblioteca Companiei TVRM. Le-au dat în arhivă, în loc să fie cântate, și au dispărut. Chiar partitura originală a cântecului „Codrii mei frumoși” a dispărut! Și dacă nu să căntă, nu să înregistrează, nu să transmite în eter, autorul nu mai exzistă. Ca urmare, autorul nu că nu mai primește onorariu, el se mai simte și umilit. Ascultătorii cu nedumerire întreabă, ce, gata, s-a epuizat deja compozitorul? Nu mai scrie? Ba scrie, și srcie mult.
 

-În România mergeți rar. Spuneați într-o emisiune că aveți o problemă aparte cu ei.

- Nu eu am, ei au. Dar ce au?  Mă cunosc foarte puțin.  Note nu s-au publicat niciodată. A fost editat un singur disc vinil cu muzica din  celebrul film al lui Ion Popescu Gopo „Maria Mirabela” în 1982, și gata. Un proiect de CD a stat mai mult de doi ani la firma „Electrecord” fără mișcare, după care eu am fost nevoit să-mi retrag materialul. În Rusia au fost editate 27 de CD-uri și până acuma sunt căutate. Au mai fost editate discuri cu muzica mea în Finlanda, Japonia, Italia, Bulgaria, Germania. Știu că mulți interpreți cântă muzica mea, dar la agenția pentru drepturile de autor nu am fost înțeles, ca să mă pună în evidență pentru a strânge banii. Merge la Timișoara și un muzical cu muzica mea. Sper totuși că voi avea prilejul să merg în România mai des. Suntem doar același neam!

- Un mare artist este conștient de valoarea sa? Fiindcă au existat atâtea cazuri când somități au murit în sărăcie, nefiind apreciați în timpul vieții.

- Sigur, un mare artist e conștient de ceea ce îi este dat, de ceea ce realizează. Slavă Domnului că eu nu mă consider mare artist. Mărimea și valoarea artistului o apreciază timpul. Iar eu știu că am o mare datorie  față de neamul meu, față de pământul acesta, unde am aspirat primul gât de aer, unde am făcut primii pași cu mâna prinsă de fusta mamei. Destinul mi-a trasat o traectorie mai largă ca acest spațiu natal. Eu călătoresc departe de Mocra mea, de Nistru, de codri. Dar mereu mă atrage acasă, la baștină. Să achit datoria. Cu forțele mele neegalate.

 Interlocutor: Ilie Lupan

EVZMD.MD