(interviu) Eugen Doga dă toate cărțile pe față: Cum este în afara scenei, ce a ales între familie și creație, cine l-a inspirat pentru capodoperele sale, dar și ce vis i-a rămas nerealizat. Unimedia. 1.03.2020

Creația este prima și cea mai mare dragoste a sa, dar și cea care îl face să rămână plin de viață, la cei 83 de ani împliniți astăzi. De ziua sa de naștere, marele compozitor Eugen Doga ne-a oferit un interviu în exclusivitate, în cadrul căruia a dat toate cărțile pe față. Despre primii pași în lumea muzicii, primele emoții pe scenă, cele mai mari vise și realizări, despre cum este ca om în afara scenei, dar și ca soț, tată, prieten, despre scurta sa experiență politică, relația mai deosebită pe care o are cu Rusia, precum și despre atitudinea sa față de situația actuală a Republicii Moldova și față de unirea cu România aflați în cele ce urmează.

În cei 83 de ani ai săi, a reușit să adune în palmares nenumărate capodopere, să urce pe mii de scene, să încânte zeci și chiar sute de mii de spectatori, dar și să pună în bagajul vieții multă înțelepciune, multă experiență, și încă mai multe întrebări fără răspunsuri. Cu toate acestea, a rămas modest, simplu, așa cum „l-a dat natura”.

A avut o copilărie grea, fără tată, iar gustul muncii l-a simțit de mic copil. Încă de atunci știe că anume munca este cea care te poate ajuta să ajungi oriunde vrei tu. „Fiind fecior de țăran, vedeam cum trăiește lumea la țară, muncind, și aceasta de fapt m-a adus la muzică. Cântam câte 12 ore pe zi la violoncel, îmi erau tăiate degetele până la sânge de strune. Cea mai mare plăcere, și în muzică la fel, este de a te autobirui, cântam și pe sub praguri, și în coridoare și peste tot, dar veneam mulțumit la cămin, mai ales când vedeam că unii umblă nitam nisam”.

Omul se naște pentru a crea frumusețea, acesta este unul dinte moto-urile de viață ale compozitorului: „Răutatea nu are nevoie de promovare, ea vine singură, trebuie promovată și cultivată și creată frumusețea, ea are nevoie de un aport foarte puternic și cu deplină dare de sine. În lumea frumosului trebuie să te implici ca pe câmpul de război”.

Implicat în creație maestrul a fost mereu și așa rămâne și în prezent. Ca și în tinerețe, se trezește devreme și se culcă târziu, iar cea mai mare parte a zilei o dedică muncii. Nu se consideră însă, cel mai bun, ci, cum spune el, a ales drumul său în viață, pentru că, „este inutilă încercarea de a te avânta după alții, mai bine să mergi pe calea ta, să vorbești limba ta, să transmiți sentimentele tale”.

Nemulțumirea de sine îl însoțește pe parcursul întregii vieți: „Îmi place această calitate. Mulți mă critică, spun că Doga tot timpul este nemulțumit. Ei, sărmanii, nu au înțeles motivul. Dacă am fi mulțumiți, gata, am citit o carte și e suficient, dar așa, este tot timpul dorul de a găsi ceva, de a scoate ceva ce nu te aranjează din sinele tău, dar și din societate. Dacă ar fi toată lumea nemulțumită și ar corecta tot ce nu e bine în jurul nostru, am avea o lume perfectă și ar fi doar oameni perfecți. Din păcate, nu e așa”.

Această veșnică nemulțumire este condiționată și de responsabilitatea sa față de oamenii care îi admiră creația: „Stau mii de ascultători și prind tot ce le transmiți, ești bun, ei prind bunătatea, vii plin de importanță, cu tot marxism-leninismul pe față, cu o mutră acră, nu cred că acești oameni vor pleca acasă mulțumiți sau îmbogățiți”.

Prima ieșire pe scenă, care a fost în culise de fapt, nu o va uita nicidată: „Ferească Dumnezeu... în Teatrul Rus m-au invitat, abia începeam să port arcușul, cântam la violoncel. Mergea o piesă de Shakespeare și în timpul piesei scârțiam la violoncel după culise. Mamă dragă, câtă sudoare și rumeneală am avut pe față. Toată frica ce era pe lume m-a prins pe mine la momentul acela, am trecut ca printr-o râșniță”.

Emoțiile, însă, au fost pe atât de scurte pe cât de intense, pentru că realitatea l-a făcut să interacționeze des cu publicul, pentru a „câștiga niște bănuți” în anii de studenție. Iar norocul i-a asigurat și prima ieșire în eter, în calitate de compozitor, alături de colega sa din cămin – Maricica - cea care la scurt timp urma să devină Maria Bieșu.

A mai făcut odată conservatorul, din tendința spre perfecționism, așa cum îi este caracteristic și până în prezent. Iar la 28 de ani, după încheierea studiilor, a lăsat și compoziția: „Aproape trei ani nu am scris, fiindcă nu îmi plăcea ceea ce fac, nu îmi plăcea ceea ce m-au învățat, clasica, iar clasicii și-au făcut treaba, s-au expus perfect. Ca să nu încurc lumea și cu prostiile mele muzicale, am înțeles că trebuie să las treaba asta”.

Apoi, o perioadă, a predat la liceul în care și-a făcut studiile până la următoarea „întâmplare”: „M-au invitat la film. Le-am spus că habar nu am cum să scriu pentru film. Nu îți bate capul, că suntem și noi novice, mi-au răspuns. Iată de acolo s-a și început și zeci de ani s-a petrecut ceea ce nu se termină nici până astăzi”.

A scris și cărți, tocmai 6, dintre care trei în română și trei în rusă, iar a 7 urmează să apară în curând: „Cele în română sunt traduse, scriu foarte prost românește. Nu am învățat nicio clasă în română și îmi vine foarte greu, dar în ultima vreme încep să scriu, fiindcă nu e bine să nu știu româna la nivelul potrivit, îmi este rușine”.

Atât de îndrăgostit de artă a fost (și este) încât nu a mai avut timp de altă dragoste: „Nu pot spune că am fost înnebunit de dragoste, doar citesc despre aceste lucruri și invidiez oamenii. De fapt, îmi este ciudă pe mine însumi că am fugit de acest lucru firesc, de acest sentiment, de această stare. Dar din altă parte, poate că e bine, fiindcă atunci când scriam Luceafărul, plângeam, săream de îndrăgostit ce eram”.

Nici acum nu poate afirma că se simte îndrăgostit, deși familia pentru el este ceva sfânt, iar cu soția își împarte viața de mai bine de jumătate de secol. „Nu a avut această fericire de a mă bucura de familie, fiindcă tot timpul lipsesc, călătoresc prin lume și cu alte probleme”. Ceea ce nu înțeleg cei care îl critică este faptul că un om nu poate fi excelent în toate, pentru a obține succesul într-un anumit domeniu trebuie să jertfească, iar uneori, prețul este mult prea scump. „Trebuie să alegi, altfel, și creația pe jumătate, și familia tot. Și acolo supărare, și aici nemulțumire”.

De educația fiicei s-a ocupat tot soția, iar amintirile clipelor petrecute împreună sunt unice, pentru că au fost puține...mult prea puține: „M-am nenorocit eu de bună voie, tot timpul vroiam ca toată familia să fie sub un singur acoperiș, nu a fost să fie. Multe lucruri sunt scăpate din sensul cuvântului familiei. Sunt un om obișnuit și am aceste suferințe, dar îmi imaginez clasicii, sărmanii, cât au suferit din cauza asta”. Este o povară, recunoaște maestrul, dar una asumată, pe care nu o regretă.

De ce nu se poate plânge este susținerea celor care mereu i-au fost alături, încă de pe vremea când nu știa nici el ce culmi va atinge: „Numai cu susținere și stau. Tot timpul am norocul de oameni care mă ajută”.

Îi lipsește puțină susținere din partea conducerii statului: „Nu pot înțelege acești oameni că sunt o excepție, îndrăznesc să vorbesc despre acest lucru peste măsură, dar așa va fi, vor veni la muzica mea. Nu este meritul meu, e o povară pe care o duc cu mare greu, am fost lipsit de multe bucurii și plăceri ale vieții, fiindcă m-am consacrat acestei poveri. Mă miră că nu mă ajută nimeni, nu se cumpără, nu se publică nimic, nicio notă nu s-a cumpărat de acest stat independent și foarte integru. Nu am 1000 de ani să trăiesc și tare mi-aș dori ca acest stat să mă susțină, nu o să aibă degrabă un altcineva ca mine, nu sunt mai bun, sunt foarte mulți buni, dar eu sunt altfel și am nevoie de susținere, nu fac bani, nu sunt sărac, dar nu sunt nici bogat, călătoresc tot timpul, plec la lucru, nu la cumătrie, lucrez cu veteranii în Moscova. Mă miră că nu mă angajează aici, în Moldova, ce nu avem veterani?”.

Nici colegii de creație nu mai sunt, s-au dus din viață: „Vieru și Loteanu nu sunt, le simt lipsa extraordinar de mult, nu am cu cine lucra. Ei erau pentru mine și eu pentru ei. Acum încerc să stabilesc relații cu Dabija, cu toate că suntem foarte diferiți, îmi trebuie să treacă timp să mă acomodez, să ajungem la o armonie”. Iar prieteni nu are: „Nu știu ce este asta prietenie, e numai prin fapte concrete. Prietenie cu paharul de vin și tra-lea-lea-uri nu înțeleg”.

L-am întrebat pe maestru și cum vede arta de astăzi, ce părere are despre faptul că unii intepreți cântă pentru anumite partide, ce preferințe politice are la moment, în ce relații este cu Rusia și de ce a ales să trăiască și activeze acolo, dar și dacă mai susține dezideratul unirii cu România, pentru care s-a exprimat de mai multe ori. Ce ne-a răspuns vedeți în interviu.

Unimedia