当前位置

Eugen Doga: Simfonia vieții cu Maestrul Eugen Doga. All Moldova. 30.08.2011

Un interviu mai puțin obișnuit datorită răspunsurilor care izvorăsc din sufletul și rațiunea Maestrului asemenea muzicii Domniei Sale. N-am îndrăznit să modific ceva, asta ar fi însemnat să știrbesc din muzicalitatea frazei, să lipsesc cititorul de șansa de a simți vibrația unei inimi care bate intens, ajutându-i pe oameni să simtă bucuria vieții și a ...

Sunteți la Chișinău, la ce lucrați?

Petrec timpul cu două persoane, care mă bucură (e vorba de dna Natalia Doga, soția maestrului și dna Ambasador Iuliana Gorea Costin).

Viața este o simfonie, acest gen al muzicii este cel mai complicat dintre toate. Simfonia, de fapt, este o părticică a vieții, rezultatul a ceea ce faci în viață. Din acest motiv nu putem compara viața cu simfonia. Drept schemă însă, ambele, viața și simfonia, au la bază aceleași reguli. În orchestră sunt foarte multe instrumente, instrumente ce bat, scârție, șuieră, instrumente ce produc diverse vibrații. În viață, eu încerc și să scârții, și să suflu, și să bat, iar câte odată să primesc bătăi. Aceasta este viața mea! Când cineva bate în mine, încerc să mă feresc, dar, în cazul în care este posibil, bat și eu, dar mai mult spiritual. Fiindcă nu înțeleg lumea care folosește forța și nu rațiunea. E o temă care mă preocupă: discordanța dintre rațiune și forță. Multe propuneri de a scrie muzică pentru filmele care se produc acum la Moscova le refuz din cauza că nu accept violența. Eu caut romantică, caut ceea ce stă la baza raporturilor dintre oameni – dragostea, brațele care cuprind, nu cele care resping sau atacă. Mai concret, recent am terminat repetițiile pentru concertul ce va avea loc pe data de 30 august la Palatul Național, consacrat limbii noastre cea română. Deși, este foarte convențional a noastră, și cu atât mai mult, relativ – aproape română. Chestia e că .atunci când am văzut, în ajun de această sărbătoare sfântă, bilboardurile de la centrul comercial Sun City, m-am întrebat: “În ce țară ar mai fi posibil așa ceva?” – probabil numai la noi! Căci de orice naționalitate nu ar fi omul el se supune legislației țării în care locuiește. Eu, daca merg la Moscova, nu caut acolo dreptate moldovenească, mă încadrez în toate rigorile vieții de acolo, inclusiv cele legate de limba țării. Când au primit licența, cei cu bilboardurile, nu au semnat să respecte legislația R. Moldovei? Mai apare și altă întrebare: unde sunt supraveghetorii?

Dar, de fapt, ce vom sărbători noi? Eu voi ieși la sărbătoare cu inima frântă, pentru că nu pot înțelege chestia aceasta. Am mai zis și vreau să repet: “Dacă nu vorbesc în limba mea, nu mă simt acasă”. Dar eu vreau să am și eu casă, să mă simt acasă! Tot timpul mă frământă această problemă, căci când revin aici nu mă pot simți acasă. De 23 de ani nu se imprimă muzica mea, dar nu-i problema mea, eu mă descurc, soția mă hrănește. Cred însă că este o mare trădare față de popor, o mare trădare față de lumea care așteaptă ceva nou, măcar o melodie nouă! Și dacă li se ia, nu li se dă, li se fură această hrană spirituală, cum se numesc autorii acestei crime, nu trădători şi hoți? Mersul turmei depinde de cioban, cine sunt ciobanii la noi?

Vorbind de repetițiile recente, am scris câteva lucrări, în special, pentru tinerii Valentina Nafornița și Mihai Dogotari.Premiera va avea loc pe data de 30 august. Am scris și o romanță pe versurile Veronicăi Micle, tot timpul iscodesc aceste personalități:Veronica Micle și Mihai Eminescu! Denumirea versurilor e “La portret”, dar eu am numit această romanță “Te știam numai din nume”, după unul dintre versurile celor două catrene. Pentru prima dată va fi “În ciornă” varianta finală a imnului Chișinăului, căci l-am făcut pentru cor mixt, cor de copii, soliști. Va cînta în duet Valentina Nafornița cu Mihai Dogotari și corul de la Sala cu Orgă. Am adaptat genul de imn. M-a întrebat cineva: “Ce-i cu asta, cum de a devenit imn”? Imnul nu se scrie la comandă, asta este opinia mea, imnul singur se promovează. Imnul Franței oare a fost scris la comandă? A fost promovat peste noapte, cântat pe baricade. Imnul Cehiei a fost scris la comandă? Mai sunt multe astfel de exemple.Vor mai fi și chestii instrumentale, vor fi vioriștii cu scârțuielile, 10 scârțieli pentru vioriști începători.

Mai aștept ca și aici, la noi, să se publice în limba română, în traducere din rusă, două cărți: “Amur și aventurile lui amurești” și “Joe și aventurile lui cânești”. În rest, pe 10 septembrie voi fi la Taganova, mă voi întoarce de acolo pe scurt timp și voi pleca la Blagovici, apoi, posibil, urmează China. Acesta este programul meu pentru viitorul apropiat.

Ce vă inspiră, Maestre?

Cuvântul acesta – inspirație, eu l-aș exclude din vocabular. Nu știu ce este asta inspirație, eu o simt, dar nu știu ce înseamnă. Inspirația e de genul feminin. O femeie, care se respectă și care merită, este foarte capricioasă. Ca s-o cucerești ai nevoie de multă iscusință. La fel și inspirația, nu trebuie așteptată, trebuie s-o programezi, s-o dorești, apoi să cauți surse de a o obține. Sursa interioară, care există, dar doarme, trebuie provocată, provocată printr-o mare, mare dorință, prin insistență foarte puternică. Trebuie de lucrat numai la maxim, nu există un artist cu semi-dorințe, semi-pofte, semi-capacități. Artistul toată viața trebuie să lucreze la maxim. Mă chinui nu pentru cineva, ci pentru sinele propriu, care cere această dăruire la maxim. În note generale, cred că factorul de inspirație este viața. Trebuie să iubești foarte mult viața. Viața este un simbol, viața este și femeia, este și natura, este și sinele. Deoarece omul care nu se iubește pe sine, nu cred că este capabil de ceva frumos. În timpul sovietic se învăța că “noi nu posedam un sine”, noi nu eram la persoana I, ci la persoana a III-a, pentru cineva. Toată activitatea omului constă în a se crea pe sine, ca personalitate, ca producător de valori, nu doar de bunuri materiale, ci chiar și de generații. Căci dacă omul lucrează doar la jumătate de măsură și nu este dotat cu toate bunurile mediului înconjurător, ale trecutului, viitorului, prezentului – la ce bun te poți aștepta de la așa om?! Trebuie să ne refacem toată viața, căci doar atunci când tindem spre perfecțiune, doar atunci omul poate naște și idei și inspirație. Tot ce ne înconjoară se supune acelorași legi. Cea mai mare banalitate rămâne însă omul. Atât de complicată și variată este această lume, iar noi nu suntem ceva aparte, suntem același pământ, același univers, acumulăm aceeași energie, doar că se manifestă în fiecare din noi altfel, altfel crește. Crește printr-o dragoste nebună, printr-o operă de artă- tot ce face omul inspirat se datorează acestei energii! Omul care nu mai vrea nimic este acela care a secat, s-a uscat nu mai are energie. În acest caz trebuie de găsit un mic motoraș, o nouă sursă de pornire.

Vă mai amintiți cum ați cules pasiunea pentru muzică?

Omul toată viața acumulează pasiune pentru creație. Viata este creația! Cea mai mare creație este viața! Muzica este o mică părticică din viață. Pentru a stăpâni această părticică nu-i atât de complicat, dar de a stăpâni viața…. Viața este foarte greu de stăpânit, fiindcă sunt foarte mulți factori care ne împiedică. Unii, asemeni vâslașilor, dirijează viața, o stapânesc. Eu nu o pot stăpâni. Pe mine mă atrăgea de mic copil această lume a muzicii. Erau mulți copii la noi în sat, dar nu fiecare era pasionat de lumea sonoră.

Acolo, în satul copilăriei mele, era ce să te impresioneze. Un țigan cânta la bariton niște cântări pe care nu le mai auzisem nicăieri altundeva. Cânta “Adunare”, adunarea mirelui și a miresei, când mireasa își lua rămas bun de la casa părintească. Auzind această cântare, lumea plângea. În ultimul timp nu am observat ca lumea să plângă la nunți. Ei nu plângeau de durere, de bucurie, ei plângeau de nişte emoții inexplicabile. Uite, asculți și nu poți explica de ce plângi! Sunt mulți care pot lăcrima, dar sunt foarte puțini care nasc lacrima. Lacrima e ceva frumos, vital, sănătos, emotiv, emoțional doar atunci cind e născută. Eu nu cred că înțelegeam ce se petrecea, eram prea mic, dar și pe mine m-a mișcat această iertăciune. Această cântare trezea „nașterea lacrimii”, cred că atunci a apărut dorință și setea de muzică. Parinții mei nu erau muzicieni și nu era nici vremea de cântece, era război. Mai mult decât atât, eu m-am născut în ’37, când toată familia bunicii mele a fost deportată. Vă imaginiți ce perioadă era pe atunci când am apărut eu în lumea asta! În pofida acestor factori, aceste melodii m-au atras, inconștient. Anume în momentul acela, când plângea toată lumea, anume atunci mi-a venit și mie absurda idee de a născoci ceva ca să plângă lumea. O aiureală în mintea unui copil! Și acei lăutari care veneau, cum se zicea la noi, din Basarabia, cu un țambal în cârcă, de care acum nici nu mai găsești, și cu o tamburină cântau toată noaptea până dimineața la unchiul meu, verișorul tatei, pe care îl chema Filea. Acesta m-a atras, dar cred că totuși punctul de pornire e de la „Iertăciunea miresei”. Toată viața mă chinui cu chestia asta, să nasc în fiecare ascultător al meu, admirator o scânteie de dor de viață. Câteodată reușesc, câteodată nu. Toamna trecută am scris un cântec care se numește „Не оставляйете матерей одних”. Din păcate, cum v-am spus, la Chișinău nu mi se imprimă nimic și eu nu mai scriu aici, căci nu are rost. Când a fost premiera la Krasnodarsk, toată sala lăcrima, nu doar femeile, dar și bărbații, chiar și în orchestră oamenii aveau ochii jilavi. Cântecul a fost interpretat în premieră la Chișinău la 15 mai și aici toți lăcrimau. Nu din motiv că era cântec de jale, ci de forța expresivă a artei. Arta are o forță extraordinar de puternică, o energie ce se revarsă în sala de concert. Eu cred că noi tot timpul ne despărțim de ceva din sufletul nostru. Dacă în copilăria mea ascultam „Despărțirea de casa părintească”, creația este despărțirea de o energie, care s-a acumulat și vreai să o dai celor care o așteaptă, celor care au nevoie de ea. Foarte multă energie este împrăștiată în alte părți, pe alte meleaguri. Mesajul pe care mi l-a transmis mama, acea mireasă, care se despărțea de casa părintească, rămâne încă netransmis, neepuizat, nedistribuit din cauza oamenilor care, din păcate, sunt departe de aceste sentimente, de aceste mesaje, de acest popor. Multă muzică a rămas nescrisă. Voi scrie mai departe pentru filmele rusești, voi scrie pentru concertele și pentru spectatorii ruși, deorece ei sunt foarte buni și mă primesc cu mare drag. La noi, ciobanii, din păcate, sunt cam aiuriți, cu ciobanii stăm prost! Cel mai regretabil este că pierd versul moldovenesc, simt că-l pierd, încerc să-l caut, când de fapt el trebuia să mă caute. Așa era la început de cale, nu-l căutam! Dacă fîntâna nu e curățată la timp, nu i se i-a apă, izvorașul își caută altă cale. Și noi, care suntem o părticică a naturii, ne supunem cu toții acelorași legi….

Ce ați dori să le transmiteți tinerilor creatori de muzică, sau potențialilor creatori?

Eu pe toți tinerii i-aș încătușa. Fiindcă foarte repede vor succes. Succesul nu-ți vine la comandă, succesul se câștigă, asupra obținerii succesului se lucrează. Primul lucru pe care ar trebui să-l facă tinerii creatori – sunt studiile. Din păcate, televiziunea și societatea strică acești copii, abia cunosc tabla înmulțirii și deja e o stea, deja umblă pe la concursuri și chiar pe la Eurovision. Cel mai bun concurs e acela de a învăța tabla înmulțirii, măcar. De a cunoaște ce este substantivul și ce este predicatul, de a ști unde se plasează virgula. De a ști cum să aranjezi cuvintele astfel încât să creezi o propoziție. Dacă omul va ști să-și exprime gândurile, atunci va ști și cum se creează muzica. Tinerii ar trebui să învețe serios, să posede mai întîi de toate nişte cunoștințe generale. Din păcate, generația mea nu a avut posibilitatea asta. Se spune că niciodată nu-i târziu, dar totuși timpul iși face treaba sa. Deaceea eu aș zice, că cele mai tâmpite invenții pe care le-a creat omenirea sunt calendarul și ceasul.

Tinerii ar trebui să-și dezvolte creierul, deoarece acum se trăiește foarte ușor, foarte ușor se învârte roata bunurilor materiale și a acestor invenții ale progresului: internetul și televizorul. Dar acestea sunt forme pasive, artificiale de cunoaștere a lumii. Cartea și numai cartea e capabilă să-ți ofere cunoașterea adevărată. Cartea îți dezvoltă imaginația, cartea pune în mișcare totul. Nu doar memoria și creierul lucrează când citești. De ce simți uneori fiorii atunci când citești?

A fi om este un destin sau o artă?

Omul este un subiect în continuă perfecțiune. Și a fi un subiect în continuă perfecțiune nu este nici artă, nici vocație, ci … menire. Menirea omului este să persevereze și să se perfecționeze.

Am observat ca mulți solicită parerea dvs. în legătură cu politica. Care este politica vieții dvs.?

Politica vieții mele este: fără politică!

Valerie Nicov

All Moldova