„miSiUNea NOaStră eSte Să Fim FeriCiţi!”. Literatura si arta. Nr. 43 (3764), 26.10. 2017

Motto: ,,Dacă ar fi ascultat muzica Maestrului Eugen Doga, Creatorul ar fi deschis Sfânta Scriptură astfel: ‹‹La început a fost Muzica… şi nu Cuvântul.›› Arta Domniei Sale – riposta dată zeilor.”

Nicolae Dabija

17 mai 2017, ora 22:00. Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi. Aristocratic! Fastuos!

Cade cortina unui fabulos spectacol organizat sub auspiciile Asociaţiei Culturale ,,REGAL DʼART”.

Spectatorii părăsesc sala, zăbovind în foaierul teatrului pentru a admira un grup de dansatori profesionişti, vibrând pe acordurile celebrului vals ,,Dulcea şi tandra mea fiară”.

Scena este pustie, dar ecoul aplauzelor furtunoase persistă încă.

Se strânge decorul. Se sting reflectoarele. Doar o fantă de lumină cuprinde caietul de sală, uitat printre aranjamentele generoase de hortensii: Concertul extraordinar aniversar al maestrului Eugen Doga, ,,Dialogurile dragostei…” pe versurile poeţi lor Mihai Eminescu şi Veronica Micle.

Mâine îl va găsi cineva şi-l va citi. Un monolog al unui tânăr intelectual visător, care a crezut sincer că poate schimba lumea, că o poate face mai bună, atingând sublimul. Candoarea şi limpezimea muzicii are chipul protagonistului spectacolului.

L-am sechestrat în cabină pe maestrul Eugen Doga, interesată să provoc confesiunea unui personaj magnific, purtător de lumi şi de poveşti… dincolo de aparenţe, de luminile rampei, să-şi desprindă cu tandreţe aura celebrităţii şi să mă lase să descopăr esenţe. Acel ceva inefabil, indicibil, fantastic al existenţei. Şi mirarea. Şi nostalgia. Şi umorul. Dar mai ales tristeţea. Şi peste toate atotstăpânitoare – muzica. Printre amintiri, sunete, melancolii, tăceri, şoapte strecurate printre rânduri, învolburarea unui verb, să acced către vibraţii noi care să mă îmbogăţească, să mă înnobileze, să văd nevăzutul şi să cuprind necuprinsul.

Fără pretenţii, fără preţiozităţi, simplu şi profund. Imaginile au fost însoţite în această magică călătorie către sine şi de distinsa prezenţă a fiicei Domniei Sale, regizoare de televiziune Viorica Doga, caldă şi protectoare la fiecare ieşire în scenă a maestrului.

Şi gândurile acroşate interlocutorului s-au întâlnit cu ale noastre şi cu mâinile inimilor noastre, într-un interviu acceptat cu nedisimulată disponibilitate.

Lili Bobu: Celebrul scriitor columbian Gabriel Garcia Marquez, laureat al premiului Nobel pentru literatură (1982), ,,titanul realismului magic”, plasat astăzi într-un panteon indiscutabil al marilor artişti ai cuvântului, întrebat fiind ce este inspiraţia (o întrebare  devenită  clişeu), a răspuns că nu o concepe ,,ca pe o stare de graţie, nici ca un suflu divin, ci ca pe o reconciliere cu tema… Când vrei să scrii ceva, se stabileşte un fel de tensiune reciprocă între tine şi temă, aşa încât inciţi tema şi tema te incită pe tine. Există un moment în care toate obstacolele cad, toate conflictele se separă şi ţi se întâmplă lucruri la care nici nu visai şi atunci nu există nimic mai minunat pe lume decât să scrii. Asta aş numi eu inspiraţie.”

Pentru dumneavoastră ce este inspiraţia?

Eugen Doga: E o scânteie…, dar omul este resursa tuturor actelor creatoare, suficient în sine, capabil să transforme scânteia întro operă de artă durabilă, nemaifiind nevoie de suplimente.

Muzica singură nu vine niciodată. Sunt nişte invenţii ale unor oameni neputincioşi poveştile despre inspiraţie, muze etc. Muzica nu vine, pentru ea trebuie găsit un sol prielnic, o platformă potrivită. Ea nu vine în deşerturi…Sosirea ei trebuie pregătită, e o chestiune atât de subtilă, încăt nici nu ştiu cum ar putea fi împărtăşită, din această cauză am decis să nu dau lecţii altora, nici chiar la Conservator.

Inspiraţia e o energie acumulată, e rezultatul unei munci reuşite.

Eu nu înţeleg creaţia prin chinuri. Cred în creaţia care îmi aduce plăcere şi fericire. Dacă eu sunt nefericit când compun, ascultătorul va fi şi el nefericit când ascultă. Când creezi este ca şi cum ai merge în necuprins şi nu te poţi opri.

De fapt nu ştiu să definesc inspiraţia, cum nu ştiu ce este femeia, dragostea... Ele sunt infinituri...

Lili Bobu: În volumul ,,Parfumul de Guayaba”, în dialogurile cu prietenul său Plinio Apuleyo Mendoza, acelaşi prestigios romancier, Gabriel Garcia Marquez, mărturiseşte:

,,Amînceputsăscriu din întâmplare… După aceea am căzut în capcana de a scrie din plăcere, pentru ca apoi să cad în cealaltă cursă, aceea de a nu-mi fi plăcut nimic mai mult pe lume decât să scriu.”

Maestre, şi dumneavoastră ne-aţi surprins plăcut cu dăruirea, talentul, coloratura emotivă din scrierile ce vă poartăsemnătura, o altălaturăcreativămăiastră a personalităţiidumneavoastră. Au existat de-a lungul vieţii momente care ar fi putut să vă deturneze destinul spre unul literar? 

Eugen Doga: Sunt convins că talentul e de la Dumnezeu. De la El cred că vine toată această energie ce se implantează într-un cip de ordinul micronilor odată cu conceperea viitorului om şi care este o „substanţă” energetică de natură cosmică, care se poate dezvolta, se poate direcţiona, specializa, dezvălui ori dimpotrivă, din start, se poate ucide. 

Aş fi scris şi proză, aş fi practicat şi creaţia literară (ei, iluzii amatoriceşti...), dacă nu mi-ar fi ocupat muzica tot timpul. Muzica rămâne prima şi eterna mea iubire! Aşa, ca un fel de pauză muzicală, într-un exil literar, de-a lungul timpului, la Moscova, în limba rusă, au văzut lumina tiparului câteva scrieri: volumul ,,Bijuterii nemuzicale sau spirala virtuală a timpului” şi cărţuliile pentru copii ,,Joy şi aventurile lui câineşti”publicate la Sankt-Petersburg (despre căţelul meu) şi,,Amur şi aventurile lui amureşti”, dedicată celui mai fidel ascultător al meu, motanul. Acum lucrez la un volum care va avea peste 400 de pagini scrise, completate cu fotografii, cu titlul provizoriu ,,Meditaţii sau sclipiri pe marginea autografelor memoriei mele”. Cel mai mult sufăr că nu cunosc limba română aşa cum mi-aş fi dorit. Să scriu în limba care „tânguieşte” în genele mele şi care mă îndrumă spre casă.

Lili Bobu: Am în faţă o fotografie peste care timpul a aşternut amintiri: privirea unui băiat de nici paisprezece ani, parcă ar vrea să spună: „eu sunt cel pe care-l aşteptaţi”. Atitudinea sigură contrastează cu vârsta puberă… 

Eugen Doga: Nu-mi place mersul vremii. Eu l-aş întoarce invers, spre tinereţe. Tinereţea este admirabilă. Pentru ea nu există obstacole de netrecut. Tinereţea nu ştie de timp, de oboseală, de linişte… Pe atunci ori chiar de la prima suflare, descopeream lumea cu lună şi soare, cu păduri   şi pârâiaşe, cu ciripit  de  păsări  şi  turme de oi, cu frumoasele poveşti ale bunicii… Hai mai bine să urcăm noi mai sus de cer, spre aştri, „luceferi şi infinituri”. Acolo e veşnica tinereţe. Spre ea ne duce visul. Şi muzica. Ori poate invers. 

În această fotografie chipul meu trădează tristeţea mamei care şi-a făcut mari emoţii când a auzit că noi, câţiva băieţi din sat, după ce terminăm şcoala de şapte ani, dorim să învăţăm muzică. Nopţi nedormite, perne ude de lacrimi vărsate în taină şi „of-urile” izbucnite din adâncurile sufletului rănit al mamei caracterizau acele grele momente în casa noastră. O vedeam dimineaţa, cu ochii inflamaţi şi privirile ei lungi, în care se putea citi dragostea nemărginită faţă de copilul ei rămas orfan…Nu ştiu dacă mama a prevăzut într-un final viitorul muzician din mine sau nu, dar ea mă iubea într-atât, încât, probabil, Forţa Supremă a binecuvântat-o, iar ea mi-a transmis cu uşurinţă şi din tot sufletul această binecuvântare, lăsând pe fruntea mea câteva lacrimi fierbinţi şi o povaţă duioasă, aşa cum n-o putea exprima nici vioara fermecată a lui Stradivarius, cu urarea de a deveni Om. Pentru mine, etalon a fost şi va rămâne viaţa şi munca mamei mele.

Lili Bobu: Cel mai sensibil şi înduioşător eseu al dumneavoastră este cel dedicat mamei, pe care aţi divinizat-o. Versurile memorabile ale regretatului poet Liviu Damian ne transpun în lumea copilăriei dumneavoastră, în curtea casei părinteşti de la Mocra, umblând desculţ prin iarba dătătoare de energie. 

Semnul salcamului si izvorul fantanii ,linistea si inaltul taramului care v-a zamislit si pe care-l considerati probabil centrul universului le-ati zugravit cu atata profunzime si sensibilitate in capodopera "Balada pentru vioara si orchestra ".care este patria.copilaria.durarea acestui pamant. speranta...

Din acel sătuc de pe malul Nistrului, desculţ la piatra de hotar, în calitate de ambasador al тpropriei demnitati, ati plecat sa cuceriti o lume cu solemnitatea, măreţia şi mesajul solar al operei dumneavoastră, ocrotit de rugăciunile măicuţei.

Eugen Doga: Ceaţa amintirilor se topeşte şi nu mai văd bojdeuca cea veche de lut. Mă opresc şi mama, cu părul alb ca pânzele acelea întinse lângă izvoare pe iarba verde, mă aşteaptă la portiţa din ograda casei copilărei mele. Mă înfior de fiecare dată când îmi aduc aminte de ochii ei umezi de bucurie. Ca şi acum, când stau la masa de scris, cu pianul în preajmă, care tace şi el pentru a-şi aduna gândurile…Ce straniu e…! Cum se întâmplă astăzi că eu sunt compozitor şi nu plugar, scriu muzică şi nu cresc pâine? Şi iarăşi prind a răscoli amintirile…Aplauze, aplauze…Şi numai mama în sală plânge. Alături de ea, întotdeauna mic, o întreb: De ce plângi, mamă? Dacă ai şti, îmi răspunde, cum mă doare sufletul…şi dacă ai şti cât de bucuroasă sunt că am ajuns până în această zi…Bucuriile şi suferinţele mamei. Nu ştiu dacă este o muzică mai frumoasă decât vocea mamei. Încerc să o pun pe note şi atunci cântecul ei de leagăn, pe care l-am uitat de mult, îl simt şi îl aud cântat în filmul „Maria- Mirabela”. Încerc să-i surprind în sunete paşii ei uşori şi mereu grăbiţi şi, poate, anume atunci o văd alunecând pe Cătălina, fata de vis şi de basm a Luceafărului Poeziei noastre. Ce izvor fantastic de melodii este memoria noastră!

Lili Bobu: Sunteţi mândru că v-aţi născut în Moldova şi nu aţi renunţaţ niciodată la această identitate, chiar şi sub cumplite vremi, dimpotrivă, i-aţi  dat grandoare şi recunoaştere internaţională. 

Sunteţi un homoviator infatigabil, străbătând lumea în lung şi-n lat, făcând câteodată din Chişinău, „oraşul dumneavoastră cu umeri albi de piatră”, un nod aerian sau feroviar, fără a mai trece uneori pe acasă, pe strada care, nu întâmplător, poartă numele poetului naţional Mihai Eminescu, în zilele când, debordat de diferite proiecte culturale, trebuie să ajungeţi de la Moscova la Chişinău, de  la Chişinău la Bucureşti şi de aici spre marile capitale ale lumii, cu neprevăzute schimbări de agendă. 

Numai dumneavoastră ne-aţi putut demonstra cum e să te duci mai la est ca să ajungi mai la vest, privilegiind viaţa, contactele umane şi relaţiile dintre mentalităţi. 

Eugen Doga: Eu aparţin spaţiului românesc, îmi iubesc Moldova, creez pentru binele ei şi nu am fost niciodată tentat să renunţ la ea, nici măcar pentru un alt colţ de Rai, fiindcă aici a coborât Luceafărul, poate chiar şi pentru mine… 

Iubesc oraşul Chişinău şi îmi este dor de el, fiind mai mult timp departe. Aici am primit educaţia profesională, aici m-am format, aici am început o familie şi aici sunt admiratorii mei. Aici îmi invit prietenii din străinătate. Am un salon muzical în propriami locuinţă, unde invit oamenii apropiaţi mie spiritual, la şezătoare, să ascultăm muzică, să comunicăm şi pur şi simplu să ne revedem. Este oralsul caruiai am dedicat o parte din muzica mea, printre care şi Imnul „Oraşul meu”. 

Oriunde ne-ar purta paşii, pe marile scene ale lumii, m-am convins de nenumărate ori că arta ne trezeşte la viaţă memoria afectivă, uneori puţin amorţită: ne aduce mereu Acasă, la izvoarele genelor noastre, cu cântece şi dansuri pornite de la crestele bătrânilor Carpaţi, legănate pe valurile azurii ale Dunării şi duse hăt, cu chiote şi tropote de opincuţe în oraşele şi satele dorului nostru….

După concertul grandios dedicat aniversării a 80-a, de la Teatrul de Operă şi Balet din Chişinău (07.05.2017), ca un gest moral reparatoriu pentru anii în care am fost ,,înstrăinat” şi ignorat, cu sprijinul Ministerului Educaţiei, Culturii şi Cercetării, prin persoana doamnei ministru Monica Babiuc, voi avea mai multe recitaluri la cunoscute obiective de patrimoniu restaurate din raioanele Anenii Noi (Castelul ,,Mimi”), Căuşeni (biserica ,,Adormirea Maicii Domnului”, Casa de Cultură), Soroca (Palatul Culturii), Hânceşti   (Complexul  istorico-arhitectural ,,Manuc Bey”), precum şi la Teatrul de Vară din Chişinău.

Lili Bobu: În aceste peregrinări prin lume, aţi concertat vreodată la Mocra, satul care v-a zămislit, care v-a dăruit universalităţii?

Eugen Doga: Eu ştiu că am o mare datorie faţă de neamul meu, faţă de pământul acesta unde am respirat primul cer curat, unde am făcut primii paşi, cu mâna prinsă de fusta mamei. Destinul mi-a trasat o traiectorie mai largă ca acest spaţiu natal. Eu călătoresc departe de Mocra, de Nistru, de codrii mei, dar mereu mă simt atras acasă, la baştină. Să achit datoria. Cu forţele mele neegalate.

Dumnezeu nu a ştiut geografie. El a creat Pământul şi oamenii, iar oamenii, din orgoliu, au născut hotare cât mai înguste, cât mai separate. Mi-a fost greu până acum să cânt pentru acei care mi-au furat mormântul mamei şi mi-au ucis bucata mea de cer… dar în toamna aceasta voi concerta cu orchestră simfonică şi solişti din Tiraspol în centrul raional al oraşului Râbniţa şi, din păcate, nu la Mocra, în satul meu natal, fiindcă nu s-au găsit fonduri suficiente pentru renovarea Palatului de Cultură. O parte din consătenii mei vor fi aduşi cu autobuzele la acest concert. Acolo sufletul mamei încă cred că mă aşteaptă să vin. Şi voi ajunge, chiar dacă voi fi nevoit să concertez în aer liber.

Lili Bobu: Din ziua în care buna dumneavoastră prietenă din studenţie, Ludmila Mişov, v-a dăruit un volum cu versurile lui Mihai Eminescu, v-aţi îmbolnăvit de „eminescianită”, înfruptându-vă din măduva cuvintelor pentru a trăi o intensă stare de poezie, într-o juxtapunere de exerciţii, tatonări, într-un efort de a găsi filtrul propriu de percepere a universului eminescian.

Odată cu trecerea vremii, pentru dumneavoastră poezia marelui poet a de- venit un subiect de inspiraţie inepuizabil, un atribut al geniului şi al mitului lucrător, creativ. 

Eugen Doga: Nu cred că voi fi original dacă voi spune: Eminescu deţine un loc enorm în creaţia mea. Aceasta e ca şi cum aş spune că respir, privesc, aud. El este o parte din mine. Şi pentru această declaraţie nu exagerez cu nimic. Poate că eu sunt una dintre milioanele de coarde invizibile ale acestei lumi, imensă liră a Universului pe care a creat-o cu atâta talent Eminescu şi de care eu am îndrăznit să mă apropii… Eminescu  este atât de mare, încât şi universul este mic pentru el. Către el trebuie să mergem în toate direcţiile: înapoi la Eminescu sau înainte spre Eminescu… Fiecare il cauta pe Eminescu în sine, în forul său interior. El este cosmic, geniul său aparţine tuturor. Vocea lui este a unei figuri universale. Mă bucur că m-am născut pe acest pământ, care l-a dat înaintea noastră pe Eminescu. Mi se pare că poeziile sale le cunosc din copilărie, atât de aproape le simt, atât de personale, conforme cu sufletul meu. 

Lili Bobu: Răsplata supremă a creativităţii şi a valorii operei de inspiraţie eminesciană o constituie partitura baletului „Luceafărul”. Momentul cel mai dificil în scrierea baletului a fost să începeţi. De la un punct încolo totul a fost un fel de frenezie care avea să dureze zece ani, într-o stare de erupţie vulcanică, căci, cu cât forţa, talentul sau geniul compozitorului sunt mai mari, cu atât mai insurmontabile se dovedesc dificultăţile construcţiei operei în ansamblu, dar şi în detaliile ei. 

Eugen Doga: Eu aveam ideea „crudă” a baletului „Luceafărul” de prin anul 1971, dar nu aveam un libret pe potrivă. Emil Loteanu, fascinat de opera lui Mihai Eminescu, a realizat o creaţie excepţională, poetică, teatrală, spectaculoasă şi mie nu mi-a rămas decât să descifrez muzica eminesciană care era în libret. Ambii am scris din profunzimea sufletului acest balet, cred că de aceea ne-a şi reuşit. Am început baletul în 1971, dar l-am finisat abia peste 10 ani (după ce am scris muzica  la filmele „Maria –Mirabela” şi „Anna Pavlova”), prezentându-l publicului de la Chişinău pe data de 6 iunie 1983. A fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea de creaţie. 

După prezentarea a două montări ale baletului la Teatrul de Operă şi Balet din Chişinău, dar şi o pauză mai mult de un sfert de veac, ar fi minunat ca acesta să fie transpus coregrafic de un artist român, căruia nu ar fi nevoie să i se spună cine este  Eminescu  şi că „Luceafărul” nu este „Demonul” lui Lermontov. Deşi un artist mare nu e dependent de codul său genetic. Dar unde e de găsit un asemenea artist?

Lili Bobu: Prin 1992, doamna Ambasador Iuliana Gore-Costin v-a dăruit un volum în miniatură cu versurile Veronicăi Micle. Aţi descoperit astfel poezia muzicii şi muzica poeziei unei creatoare vândută iubirii. Nu aţi avut un dialog cu această poezie, ci pur şi simplu, ca pe o doamnă frumoasă, aţi luat-o de braţ.

Eugen Doga: Versurile Veronicăi Micle par să fi fost scrise special pentru muzică. Întocmai cum aş fi descoperit o lume nouă, un continent necunoscut, am scris cu entuziasm încontinuu o lucrare după alta. M-am aprofundat într-atâtaîn creaţia Veronicăi Micle, încât la un moment dat nu mi-era greu să-l pun pe muzică pe Mihai Eminescu – asta până-n clipa în care am înţeles că este, de fapt, un dialog ce trece de la o persoană la alta cu aceeaşi forţă poetică, cu aceeaşi intensitate a trăirii sufleteşti. E greu să găseşti în toată opera lui Eminescu un loc unde nu-i şi o adiere din această imagine a Veronicăi Micle. Atâta dragoste, atâta căldură, atâta ură, devotament, pasiune, atâta spaţiu în aceste sentimente transpuse pe note...

Am încercat să împac trăirile pământeşti ale Veronicăi Micle cu cerul şi trăirile universale ale lui Mihai Eminescu, am dorit să fac ceea ce nu s-aputut înfăptui în viaţă, să-i cunun prin artă, prin dialogurile lor de dragoste. Şi sunt foarte fericit pentru că mi-am îndeplinit un vis. Am adus aceste dialoguri muzicale de pe mari scene ale lumii, acasă, la matca poeziei, la Botoşani şi în oraşul marilor iubiri, la Iaşi, graţie gestului de solidaritate artistică şi implicării prodigioasei Asociaţii Culturale REGAL D’ART şi a unor artişti remarcabili: soprana Alexandra Coman, tenorul Sorin Lupu, virtuozul acordeonist Vitalie Advahov, orchestra simfonică REGAL D’ART, sub bagheta admirabilului dirijor Marius Hristescu, într-un melanj artistic de înaltă ţinută, moderat cu profesionalism şi dăruire de Octavian Ursulescu.

Dialogurile dragostei născute din mrejele iubirii mistuitoare dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle s-au adunat în primul volum de arii şi romanţe, lansat în luna aprilie 2017 la Chişinău şi prezentat magistral publicului spectator de scriitoarea Lucia Olaru Nenati, împreună cu volumul ,,Muzica este prima şi ultima iubire”, realizat de reputata scriitoare şi regizoare Luminiţa Dumbrăveanu, care, într-o carte încăpătoare şi luminoasă ca o Casă Mare, a adunat toate materialele ce poartă semnătura Domniei Sale şi a unor apreciaţi colegi de breaslă. M-a descusut atât de profesionist, adânc, amănunţit şi cu răbdare, încât m-a predispus la o sinceră confesiune despre viaţa şi creaţia mea.

Până la sfârşitul acestui an va ieşi de sub tipar şi al doilea volum de arii şi romanţe pe versurile lui Mihai Eminescu şi ale Veronicăi Micle. Dar bat la uşă alte noi lucrări din ,,Dialogurile dragostei”, care sper că vor vedea luminile rampei.

Lili Bobu: A existat în cariera dumneavoastră un moment în care să fi simţit dorinţa de a „opri clipa” – cum spune Faust?

Eugen Doga: Momentele scrierii baletului  „Luceafărul”.  Mai  mare  fericire eu nu am mai trăit niciodată! Cinci sute de pagini de partitură cu sute de mii de note le-am scris în două luni şi jumătate. Săream în sus de bucurie, dansam de unul singur, zâmbeam, plângeam…Toate astea din cauza succesiunilor  fericirilor  ce mă surprindeau pe măsura dezvăluirilor” sau din cauza torentului acela afectiv-inspirativ „din care nu ştii care şi nu ştii de unde”, ce mă mişca continuu şi nu îmi dădea odihnă deloc. Era destul să dorm câte 15 minute pe zi…Câtă plăcere apoi parcă nici că nu mi-ar fi făcut foiţele partiturilor terminate…!

Afectivul creştea progresiv odată cu măsura de realizare a proiectului, a dezvăluirii ideilor ce stăteau acolo undeva în mine ori din eter ca să-mi coboare prin creaţie. Câteva note mult aşteptate şi găsite în mod strălucit mă aprindeau, îmi dublau forţele de imaginaţie creativă, apoi îmi aduceau încă o doză de dragoste şi nu mă lăsau deloc în pace, vrând a mă stoarce până la capăt…Atunci nu aveam cum să mă împotrivesc… fiindcă îmi plăcea asta!

Da, fără plăcere, chiar fără un pic de dragoste, nu se face nimic bun…

Lili Bobu: Aţi abordat cu atâta măiestrie mai multe genuri muzicale, promovând libertatea de expresie, manifestarea fanteziei, originalităţii şi spontaneităţii în registre diferite – o sinergie a artelor care întâlnesc geniul, opera dumneavoastră cucerind prin sinceritatea emoţiei şi sublimul sentimentelor…

Eugen Doga: Mie îmi plac toate genurile muzicale. Nu genul stă la baza muzicii, nu cantitatea sau sofisticarea acordurilor, ci încărcătura emoţională a acestor acorduri, energia fiecărui sunet în parte.

Nu văd care este diferenţa între balet, operă, romanţă sau cântec pentru copii. Scrierea lor presupune acelaşi efort, aceeaşi mare răspundere, căutare, pornire în neştiut.

Şi îmi place să rămân cu prima impresie. Rareori ascult de două ori aceeaşi muzică, nu citesc poezia până la capăt înainte să fac muzica, nu citesc de două ori o carte, nu privesc aceleaşi filme…mai mult decât atât, când scriu muzica, le spun tuturor artiştilor: voi grăbiţi-vă să luaţi partiturile de la mine, pentru că eu le stric dacă mă întorc la ele.

Lili Bobu: Există un mister al puterii creatorului şi o alienantă singurătate a celor care acced la ea şi o deţin. Este o profesiune solitară. Nimeni nu te poate ajuta să creezi ceea ce ai de dăruit lumii.

Aţi fost un privilegiat în acest sens, pentru că soţia dumneavoastră, distinsa  doamna Natalia, a dat dovadă de un devotament şi de o putere de înţelegere a destinului cu totul excepţional al celui de care şi-a legat viaţa, care mă duce cu gândul la Anna Grigorievna Dostoievskaia, menită să aline neodihnitele dureri nestinse, confirmând astfel că punctul dumneavoastră de sprijin e iubirea familiei. Căci nu e deloc uşor să fii soţia unui geniu... 

Eugen Doga: Ea a fost partenerul de drum discret, alături de care am putut realiza toate lucrurile telurice, cu care am împărţit tăcerea, îmbinând armonios temperamentul meu exaltat cu discreţia unei anemone… 

Eu mă ocup cu creaţia şi din cauza aceasta a suferit şi suferă familia mea. Nu pot să le acord suficient timp persoanelor dragi, chiar dacă îmi doresc acest lucru foarte mult. Creaţia şi dragostea sunt de genul feminin, iar femeile sunt egoiste, capricioase, ca tot ce derivă din admiraţie, prietenie sau din entuziasm necontrolat. Nu cred că vreo femeie acceptă să împartă dragostea cu cineva sau cu ceva. Şi creaţia, şi femeia doresc dragostea dăruită integral şi exclusiv. 

Lili Bobu: Întruchipaţi astăzi perfecta concordanţă dintre valoare şi calebritate, dintre biografie şi operă. Daca ar fi sa va calificaţi opera, dacă ar fi să o evaluaţi, ocolind notele subiective, cum ar suna această evaluare? 

Eugen Doga: Încerc ca tot ce scriu să îmi placă, altfel nu pun creionul pe hârtie, nu încerc să mâzgălesc această hârtie şi să aduc un gunoi în societate. Trebuie îndreptată suliţa creaţiei către sine, spiritul tău trebuie să se mişte. Dacă nu se mişcă spiritul tău, nu se va mişca cine vine în sală. Ce mă poartă pe mine în timpul scrisului? Eu tot timpul îmi imaginez ascultătorul în faţa mea, iar muzica mea, acest suport spiritual, să pătrundă în inima ascultătorului. Tot ce conţine această simţire pornită de la compozitor, transpusă de interpret, să nimerească pe câmpul simţirilor celor care ascultă. Este un proces comun.

Este o creaţie comună. Unii cântă şi reproduc aceste sentimente de bucurie, alţii recepţionează această stare. Când urc pe scenă şi văd feţe luminoase care absorb această energie, trăiesc mereu aceeaşi stare emoţională, ştiu că aceasta este evaluarea trudei şi operei mele. Sunt fericit că am acest lucru, pe care mi l-a dăruit Dumnezeu, acest privilegiu de a comunica cu lumea. Sunt fericit cand pot sa-i fac mulţumiţi pe oameni. Căldura publicului, zâmbetele de fericire de pe feţele spectatorilor, inimile înălţate la o nouă vibraţieiată împlinirea mea. Le mulţumesc tuturor celor care mă ajută să le dăruiesc oamenilor o sărbătoare!

Lili Bobu: Asemenea unui remarcabil eseist, îndoielile ni le câştigăm trudind din greu, dar dezamăgirile ne vin de la sine, ca şi cum mare dezamăgire profesională a vieţii dumneavoastră?

Eugen Doga: Mă întristează când sunt ignorat. Ignoranţa pentru mine este mai rea decât critica. Atunci când eşti criticat, înseamnă cel puţin că eşti urmărit, că le pasă oamenilor de tine şi de muzica ta.

Cei care creează astăzi ar trebui susţinuţi de stat. Autorităţile ar fi bine să comande lucrări noi pentru fiecare sezon teatral sau muzical. Dacă nu eşti distribuit, cântat, citit, respectiv apreciat, creatorul din om moare. Creaţia este un organ viu. Păcat că statul este atât de indiferent faţă de oamenii de creaţie. Nu mai vorbesc de retribuţiile şi pensiile lor mizere….

Lili Bobu: N-aţi păcătuit decât prin eleganţă. Ar fi trebui să trăiţi în epoca romantică, ce pleda, aşa cum a afirmat Emil Cioran, pentru „o abandonare în fluiditatea noastră interioară, sorbind cu o voluptate intimă toate fierberile şi agitaţiile lăuntrice, trăind cu intensitate infinit bogată întreaga creştere inte- rioară pe care experienţele spirituale o dilată până la plenitudine”.

Cât de acasă ar fi fost Mozart, Chopin, Ceaikovski, Beethoven, Strauss, Verdi, Brahms… muzica lor contopind trăiri multiple şi diferenţiate ce se dezvoltă într-o efervescenţă dintre cele mai fecunde… 

Eugen Doga: Societatea noastră, din păcate, este poluată de o muzică mediocră, nearmonioasă. Eu sunt un romantic, îmi place romantismul, îl caut. Acum romantismul a dispărut şi din acest motiv nu mai scriu muzică pentru filme. Astăzi, filmul promovează vulgaritatea, violenţa, crima…iar eu caut romantismul, acea muzică care să te înnobileze, să cureţe oamenii de toate elementele negative care îi împovărează, îi subjugă, ca o sinucidere latentă.Sper, totuşi, că filmul romantic va renaşte. Va veni şi pentru mine.

Lili Bobu: Eu cred în talentul de Pasăre Phoenix al acestui neam. Sigur că fără ctitorie, fără a zidi ceva în ţara ta, nu ai cum să intri într-un dialog în galeria uriaşă a culturii universale. 

Cultura e ca o stâncă: oricâte valuri, unele năpraznice, ar lovi în ea, rezistă dacă-i autentică. Ea poate deveni moneda noastră de schimb. Printre atâtea crize care bântuie lumea, având în vedere toate schimbările sociale, ale mentalităţilor, ale psihicului uman, corelate cu revoluţia tehnologică, încotro credeţi că se îndreaptă cultura?

Eugen Doga: Dumnezeu nu ne-a dat petrol şi bogăţii, dar ne-a dat oameni şi har. Oamenii aceştia învestiţi la cârma culturii trebuie să elaboreze politici culturale mereu regândite pentru  a fi adaptate unei nevoi de reînnoire, de deschidere către satisfacerea unor noi necesităţi imperative, evidente nu doar pentru cercurile culturale, ci şi pentru particularităţile unei societăţi în permanentă mişcare.

În a reconfigura lumea şi mersul culturii nu este suficientă numai muzica. Ea ne poate doar ajuta. Societatea e ca o orchestră simfonică mare, cu o sumedenie de instrumente diferite. Fiecare are glasul său propriu. Şi numai datorită combinaţiei de sunete căpătăm o sonoritate perfectă. Rămâne numai să fie un dirijor de forţă, care să conducă această orchestră şi să cucerească inimile celor care o ascultă din sală.

Lili Bobu: Care sunt amintirile şi satisfacţiile din aceste fabuloase călătorii, la care ţineţi cel mai mult, referitor la diversele întâlniri pe care le-aţi avut, decisive, copleşitoare, cu personalităţi marcante ale vieţii culturale? Cu ce prietenii v-a răsplătit viaţa de-a lungul anilor?

Eugen Doga: Eu am avut un mare noroc să-i cunosc, să colaborăm şi să învăţ de la oameni  cu harul lui Dumnezeu, valori autentice care nu mai sunt printre noi. La începutul începuturilor au fost profesorii mei, Pablo Baccini, care mi-a insuflat dragostea de muzică şi muncă, compozitorul Solomon Lobel, care m-a învăţat să scriu muzică şi Marc Copîtman, care m-a iniţiat în arta polifoniei pe care se ţin pilonii şi edificiul unei partituri. poetul Gheorghe Vodă m-a invitat la primul film pentru care am scris muzică. Anatoli Badhen din Sankt-Petersburg m-a învăţat să iubesc orchestra şi să fiu artist. Regizorul Ion Popescu Gopo m-a orientat spre propriile mele resurse de creaţie pentru a le scoate la suprafaţă şi a cânta frumuseţea copilăriei în musicalul „Maria-Mirabela”. Celebrul Emil Loteanu, un poet romantic, un fantezist, un îndrăgostit şi un cutezător mi-a deschis porţile marilor universităţi cinematografice la care am studiat rolul muzicii în dramaturgia filmului. Marele Grigore Vieru m-a cucerit cu forţa sa poetică şi creativă. Pe versuri- le lui am scris foarte multe cântece care au avut şi mai au şi astăzi succes la public. Vieru şi Loteanu mi-au fost sursă de creaţie, de simţ artistic, artizanism  pe  încercări  serioase  în   arta comună. Cu ei am trecut traseele necunoscute de mine în ale creaţiei, asemenea lui Columb şi Magellan în drumurile lor pe mări, către ţinuturile ulterior descoperite. A fost o încercare spirituală puternică, care putea să aibă loc numai pornită de la marile talente sau de la marile forţe creative artistice, după cum erau aceşti doi trimişi ai Domnului în calea mea, dar şi pentru toată cultura românească şi cea universală.

Eu mereu le simt lipsa… mie mereu nu-mi ajunge nici acum tăcerea lui Vieru, pe care o ascundea el acolo în adâncul lui, în comoara lui spirituală, energia cea cosmică care se prefăcea în bijuterii poetice.

Îmi lipseşte şi Loteanu…. Era un vulcan căruia i-au stopat erupţia aceia care se temeau de lava lui fierbinte, ce venea precum torentul cel puternic care şi aşa a rămas numai pe jumătate descoperit şi explorat…Dar ce jumătate!

Cu plecarea lui a dispărut şi filmul poetic, romantic. De atunci nu mai scriu nici eu muzica care mi-a creat cândva o anume carieră, m-a făcut cunoscut şi solicitat pe tot globul pământesc. Din acest triunghi creativ .a ramas doar o sigura latura in care s-a strămutat pentru totdeauna memoria anilor petrecuţi împreună. În mine s-au adunat sclipirile astrale pe care le-am cules de la aceşti mari artişti şi le-am împletit împreună întro cunună de diamante, o coroană pe care noi am pus-o pe capul neamului nostru  şi aşa dezbinat şi anevoios cu speranţa… Cine ştie oare dacă această cunună se va mai încununa cândva cu marea noastră familie a neamului nostru întregit, ce anume i-ar putea aduna la o masă rotundă la care noi tustrei am petrecut copilăria şi am gustat mămăliguţa galbenă ca floarea-soarelui… S-ar putea vreodată, cândva?

Eu am avut şi am prieteni buni şi devotaţi. Nu mulţi, fiindcă prietenii cer şi ei atenţie, timp. Dar de unde să-l iei pe acest domn enigmatic numit timp?

Şi mereu m-am întors la prietenul meu cel mai bun şi devotat ce se află în interior – la Sine.

Lili Bobu: De-a lungul pasionantei şi pasionatei dumneavoastră vieţi, aţi dat nenumărate interviuri. Care anume dintre întrebări nu vi s-a pus încă şi v-ar plăcea să vi se adreseze? 

Eugen Doga: O, multe sunt! Poate...de ce îmi este frică? 

Lili Bobu: Şi de ce vă este frică, maestre? 

Eugen Doga: Principala condiţie cum să duci totul la reuşită este să eviţi orice neîncredere în sine, orice frică faţă de sine. Trebuie să crezi în ceea ce faci şi să mergi cu încredere, să nu te gândeşti la ceea ce ar spune cineva, dacă vor bate sau nu cu arcuşurile…Stai în sală şi nu în scenă, ascultă-te! Cel care te ascultă din sală nu te va minţi niciodată, îţi va spune adevărul. 

Pentru mine este important nu doar a cuceri publicul, ci mai ales a-l păstra. Mă tem să nu-l dezamăgesc! Mă tem de momentul când  un spectator ar putea părăsi dezamăgit sala de concert…Mă tem ca nu cumva vreodată să mă părăsească muzica... 

Şi  îmi mai este frică de ziua risipită în lucruri deşartă… 

Lili Bobu: Am cedat măgulirilor muzicii dumneavoastră, chemărilor ei, tuturor universurilor pe care le-a trezit în noi, într-o epidemie de extaze…Am îndurat stăpânirea ei despotică…

Sunt în asentimentul distinsei doamne Monica Babuc, Ministrul Culturii, care, citându-l pe Nichita Stănescu – „suntem ceea ce iubim”, a declarat că noi îl iubim pe maestrul Eugen Doga! Ireversibil! Şi îi iubim muzica pentru că ea face cu noi ceea ce face cu un om dragostea: îl înalţă deasupra rutinei, îl face să uite necazurile vieţii, îl face mai drept şi mai luminos. 

Acesta este mesajul lumii către dumneavoastră. Care este mesajul maestrului Eugen Doga către Univers? 

Eugen Doga: Muzica mea este o formă de comunicare universală. Ea nu are nevoie de traducere. Vreau să cred că ea aduce oamenii împreună, şterge limitele, naşte binele… 

Îmi place să mă iau la întrecere cu timpul: „spectacolul vieţii continuă”, este în plină desfăşurare, iar protagonistul lui este în putere şi se simte neînvins. Strigătul meu: Îmbătaţi-vă din dragoste de viaţă, de lumină, de oameni buni şi frumoşi! Purtaţi în sinele vostru dorul dragostei! Misiunea noastră este să fim fericiţi! 

Lili Bobu: Umilă condescendenţă maestre, pentru împroprietărirea cu dragoste! 

Parafrazând versurile bunei noastre prietene întru spirit, scriitoarea Lucia Olaru Nenati, am primit ordin să trăim Lumina şi trudim să-ndeplinim porunca grea, cu speranţa întâlnirilor, la adânci tinereţi, la Seratele dumneavoastră de la Casa de Creaţie de pe Planeta Eugen Doga! 

Până atunci, aşteptăm ca Providenţa să vă înscrie prin vârstă şi operă pe orbita unei performante longevităţi, pentru care să vi se decerneze singurul trofeu care vă lipseşte din palmares, Trofeul Longe vităţii!

P.S.: Prezentul interviu a fost completat de reflecţiile maestrului asupra muzicii, onoarei, nobleţii, iubirii, decenţei… din cadrul unor interviuri consemnate într-o serie de publicaţii prodigioase, străfulgerări de imitaţie, extaze împrumutate, fiori deprinşi de la distinşi şi onorabili jurnalişti profesionişti: Alice Năstase Buciuta, Luminiţa Dumbrăveanu, Emilia Gheţu, Aneta Grosu, Rodica Iuncu, Valerian Mihoc, Liliana Popuşoi, Daniela Tiger, Tatiana Ţîbuleac.Adâncă plecăciune!

Lili BOBU, Asociaţia Culturală ,,REGAL D’ART”

Literatura si arta. Nr. 43 (3764), 26.10. 2017